Preoția ca jertfă*

Predică susţinută în cadrul şedinţei anuale a Cercului pastoral Linia Morăreşti în anul 2008, la Parohia Cungrea, Comuna Cuca

A vorbi despre preoţie înseamnă a vorbi despre rostul şi temeiul acestei slujiri; de conştiinţa chemării şi darului ei; înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor, a roadelor slujirii noastre; mai concret, aşa cum spune şi Sfintul Apostol Pavel, înseamnă: „a şti cum trebuie să ne comportăm în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevalului.” (I Tim. III, 15). Şi este clar că această comportare a preotului în Biserică (comunitate) este una JERTFELNICĂ.

Pentru a vorbi despre preoţie ca slujire a lui Dumnezeu şi implicit a oamenilor trebuie să mergem la izvoare şi aceste izvoare le avem în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, în experienţa vie a Sf. Părinţi, şi păstori ai Bisericii. Noi preoţii suntem urmaşi ai apostolilor şi trebuie să urmăm porunca Sf. Ap. Pavel: Fiţi următori mie, precum eu sunt următor lui Hristos.
S-a vorbit şi s-a scris mult despre slujirea preoţească: tema rămâne însă mereu actuală, mereu vie. Pentru că şi noi, în timpul nostru, suntem chemaţi „împreună lucrători cu Hristos”, „iconomi” ai Evangheliei şi „Tainelor lui Dumnezeu”.
Preoţia este o vocaţie, o chemare care porneşte de la Dumnezeu catre noi. Ceea ce apartine preotului e raspunsul la chemare. Raspuns pe care proorocii Vechiului Testament şi Apostolii il dadeau, cum se stie, spontan, decis, cum citim la Isaia VI, 8: <<Iată-mă, trimite-mă>>, sau în Noul Testament: <<Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!>> (Evrei X, 9). P.F. Teoctist spunea într-o predică: numai cine a simţit în adâncurile fiinţei sale chemările tainice ale unei puteri de dincolo de el, a unei puteri de sus, pentru a lăsa toate şi a-şi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor ca preot, numai acela să se apropie de sfinţenia altarului şi să cuteze a împlini toate câte sunt unite de oficiul sfânt al preoţiei.
Ales devine acela care răspunde la chemare (Sfântul Chiril al Alexandriei) cu întreaga lui făptură, inspirându-se din ea, gândind, vorbind, scriind, lucrând în lumina ei. Şi dimpotrivă, ce mare gol, ce adâncă suferinţă e în viaţă când nu-ţi recunoşti o vocaţie, un rost al tău în lume, când „ai îngropat talantul”, căci fiecare are un „talant”, un dar. În schimb, a-ţi cunoaşte darul, chemarea şi a I te dărui cu toate forţele înseamană a-ţi afla sensul vieţii, în ce ne priveşte, al vocaţiei preoţeşti.
Dar nu mai mică e greşeala unei preoţii care nu e chemare, mobilul căreia e cariera, câştigul imediat, uneori orgoliul, satisfacţia. Sfântul Grigorie Teologul îşi mărturiseşte astfel unul din motivele pentru care nu cuteza să îmbrăţişeze preoţia: Îmi era ruşine de alţii care se îndeasă spre Sfânta Sfintelor cu mâini necurate, cu sufletele nesfinţite; care . se îngrămădesc şi se îmbulzesc în jurul sfintei mese, ca şi cum pentru dânşii treapta aceasta este nu un model de virtute, ci un mijloc de câştigare a existenţei; nu o slujbă împreunată cu grea răspundere, ci o funcţie lipsită cu totul de răspundere.
Părinţii şi învăţătorii Bisericii disting în iconomia şi preoţia mântuitoare a Domnului, trei slujiri: chemarea învăţătorească (profetică), slujirea arhierească şi demnitatea împărătească, – slujiri care se continuă de la Iisus Hristos în activitatea păstorului de suflete, a preotului. Cu toţii ştim acest lucru. Însă observăm că în ultimul timp ne îngrijim tot mai mult de ziduri, de construcţii, de renovări – şi nu e rău, este chiar foarte bine – dar uităm uneori că misiunea noastră, jertfa noastră nu trebuie să se desfăşoare numai pe acest plan. De aceea am să încerc, cât se poate de scurt să scot în evidenţă şi importanţa celorlalte slujiri preoţeşti.

Preotul ca învăţător. 
Autorii tratatelor despre preoţie din epoca patristică pun mare preţ pe pregătirea intelectuală şi ştiinţifică a candidatului la preoţie şi pe funcţiunea învăţătorească a preoţiei. Învăţătura şi predicarea cuvântului lui Dumnezeu sunt capitole centrale ale fiinţei şi misiunii preoteşti; fără acestea nu se concepe şi nu există preoţia. În porunca de trimitere a Apostolilor la misiune se află cuvintele: Mergând învăţaţi toate neamurile. (Matei 28, 19). Preoţii trebue să aibă învăţătură bogată, dumnezeiască şi profană. Învăţătura preotului trebuie să fie adâncă, variată, multilaterală şi prezentată metodic şi atră­gător. El trebuie să stie a da răspunsuri diferitelor întrebări care i se pun şi a face faţă situaţiilor care se prezintă.
În pastoraţia individuală şi la scaunul de duhovnicie i se pot prezenta cazuri pe care e obligat să le rezolve neîntârziat şi bine, sau cu oarecare întârziere, dar soluţiile trebuie să fie sigure. Pentru aceasta se cuvine ca preotul să stăpaneasca bine Sf. Scriptura, Sf. Părinţi, şi rezultatele ştiin­ţelor profane. Aceasta înseamnă muncă încordată şi sistematică. Fără o cultură întinsă, preotul îşi ratează misiunea; el nu poate conduce sufle­tele care i s-au încredinţat. (experienţă proprie – Margalin).
Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Grigorie cel Mare caracterizează conducerea preoţească a sufletelor, drept „arta arte­lor şi ştiinţa ştiinţelor”. Părinţii Bisericii stăruiesc mult asupra necesi­tăţii unei pregătiri superioare a clerului. În toate treptele preoţiei epoca patristică a avut reprezentanţi străluciţi ai teologiei şi ai celorlalte ştiinţe. De la episcopii Clement Romanul şi  Ignatie Teoforul şi până la preotul Ioan Damaschin, cultura preoţească a înregistrat cuceriri şi izbânzi de mâna întâi.
Preoţii patristici făceau mi­siune în interiorul, la marginile şi dincolo de marginile Imperiului Ro­man, cu eforturi şi primejdii excepţionale. Predicând Evanghelia în mijlocul popoarelor necreştine şi stăruind asupra înaltelor ei principii mo­rale şi sociale, ei nu numai încreştinau, dar şi civilizau aceste popoare, îndulcind asprimea moravurilor lor şi dându-le o altă orientare şi con­ştiinţă atât ca indivizi cât şi ca societate. Sf. Irineu, Sf. Grigorie Taumaturgul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Niceta de Remesiana, Senute de Atripe, Sf. Martin de Tours, sunt doar câţiva din numeroşii educatori, misionari şi civilizatori ai epocii patristice.

Preotul ca sfinţitor şi jertfitor.
Vocaţia, dragostea, învăţătura, vir­tuţile şi misiunea preotului îl pregătesc pentru rolul de sfinţitor şi jert­fitor. Sfinţii Părinţi reamintesc continuu preotului că rangul său e mai presus decât acela al îngerilor, deoarece acestora nu li s-a spus: Câte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 18, 18). Puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor este o putere dumnezeiască. Pentru a fi în măsură să exercite această putere, preotul trebuie să aibă virtutea capitală care-l face apt pentru aceasta: sfinţenia. Sfinţenia este curăţia sau nevinovăţia absolută sau aproape absolută prin care Dumnezeu şi preoţii Săi curăţă de întinăciune şi apropie de sfinţenie pe oameni. Sfinţenia preotului face posibilă sfinţenia oamenilor. Formula de adresare obişnuită faţă de preot, „Sfinţia ta”, arată că preotul este prin definiţie un om al sfinţeniei.
Preotul sfinţeşte pe credincioşii lui prin dragoste, prin rugăciuni, prin Sfintele Taine şi prin propria sa sfinţenie. Centrul lucrării sale sfin­ţitoate este Sf. Liturghie, iar în această Sfântă Jertfă euharistică. Purtând pe braţele sale Trupul şi Sângele Mâtuitorului, preotul se sfinţeşte până la indumnezeire, dacă e realmente vrednic să se împărtăşească cu Dom­nul; el sfinţeşte, de asemenea, pe aceia cărora le dă Trupul şi Sângele Domnului spre împărtăşire.
După Sf. Ignatie Teoforul, Sfânta Împărtă­şanie este „doctoria nemuririi”. Faptul principal în Taina Sf. Împăr­tăşanii este Jertfa Domnului. Această Jertfă este condiţia şi certitudinea măntuirii noastre. Domnul Însuşi s-a adus pe Sine Jertfă pentru păcatele noastre. El a fost simultan şi Jertfitor şi Jertfă. El s-a oferit pe Sine Tatălui ca răscumparare pentru noi. De fiecare dată, în Jertfa euharistică din Sf. Liturghie, Mântuitorul se jertfeşte pentru noi toţi, implicit pentru preotul jertfitor.
Sf. Ioan Gura de Aur zice că însuşi Mântuitorul coboară ca să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sangele Său, iar preotul nu e decât locţiitorul Logosului. Ca locţiitor al Fiului lui Dum­nezeu care se jertfeşte, preotul se jertfeşte şi pe sine odată cu Mântuito­rul. Jertfa preotului e una din cele mai sfinte ofrande pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. Numeroşi preoţi, din toate treptele ierarhiei, de la arhidiaconul Ştefan şi diaconii Papylus, Euplus, etc, până la preoţii Pamfil, Pionius şi mulţi altii şi până la episcopii Metodiu de Olimp, Fructuosus şi mulţi alţii, şi-au dat viaţa jertfindu-se pentru Mântuitorul în timpul persecuţiilor. De-a lungul veacurilor mulţi preoţi s-au jertfit în diferite împrejurări pentru binele şi sfinţirea credincioşilor lor. Nu trebuie să-i uităm nici pe cei mai din urmă jertfiţi pentru Hristos şi Biserica Sa şi mă refer aici la cei ucişi în închisorile comuniste prin celebrul experiment de reeducare prin tortură, experiment aplicat şi la Piteşti şi în multe alte închisori comuniste din ţară. Sunt convins că şi astăzi sunt preoţi care se ostenesc şi se jerfesc pentru Hristos şi pentru Biserica Sa dar ei sunt în acelaşi timp şi smeriţi. Smerenia lor constă în a trece sub tăcere virtuţile şi de a le permite altora să le descopere. Să nu uităm că există oameni atît de săraci, încît nu au nimic altceva decît bani. Nimeni nu este mai gol la suflet, decît cel care este plin de sine însuşi. Să fim ca ploaia liniştită şi blîndă, care pătrunde în tăcere pînă la adîncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

Ne deranjează sau nu, trebuie să recunoaştem totuşi că de multe ori preotul se confundă cu un fel de „functionar bisericesc”. Expresia nu-mi aparţine am împrumutat-o chiar de la un laic. Purtarea ortodoxă sănătoasă este înlocuită cu comportarea funcţionărească, iar preotul devine un simplu functionar al unei anumite biserici. Schimbarea unei astfel de atitudini ar trebui să vină din partea noastră a tuturor. Cu fiecare dintre tinerii teologii, se repetă misterul chemării ucenicilor la propovăduire. Într-o bună zi lumea aceasta, a noastră, care ni se pare veşnică şi neschimbată va dispărea şi deodată ne vom trezi înaintea lui Hristos, puşi să răspundem pentru trecerea noastră prin această lume.
Noi, preoţii suntem chemaţi la o mare misiune şi nici un fir de păr din capul nostru nu se va clinti fără ştirea lui Hristos. Avem dăruită multă putere de sus şi de aceea ar trebui să ne purtăm ca ucenici ai lui Hristos şi nu ca nişte funcţionari bisericeşti.
De multe ori ne văităm că statul dă bani puţini pentru salarii, că oamenii sunt răi şi necredincioşi şi sectarii umblă prin sate, că la biserici vin doar babele, iar tinerii preferă să petreacă prin cârciumi şi discoteci şi că oamenii nu mai sunt aşa cum erau odinioară, în vremea sfinţilor. Eu zic însă că vremurile nu sunt niciodată altele, ci doar credinţa noastră este mai mare sau mai mică. Asemenea şi râvna preoţiei noastre. Se poate sluji şi doar pe antimis, sub cerul liber dacă nu ai biserică acolo unde eşti trimis. Totul e să nu credem că preoţia este o meserie ca multe altele, să nu ne comportăm ca un slujbaş pus de şeful său doar să repare nişte ziduri, să oficieze „servicii” şi să contabilizeze banii enoriaşilor; să nu ne oprim doar la rostirea de predici bombastice şi găunoase şi să-i mustram pe cei ce nu vin duminica la biserică ori care nu şi-au plătit contribuţia.
Rămân la părerea că se poate sluzi şi pe o buturugă, cum a făcut Serafim de Sarov, se poate sluji şi pe propriul piept, aşa cum a slujit şi Iustin Parvu în temniţă. Totul e să slujim cu credinţă şi să primim preoţia din dragoste pentru Hristos şi pentru aproapele. Poate că traim dint-un salariu de mizerie, dar jertfa ne va face să ne simţim cu adevarat bogaţi. Oriunde vom săvârşi Sfânta Liturghie, pe câmp sau într-o biserică de chirpici să plângem de bucurie lângă Trupul şi Sangele Mântuitorului şi să cântăm impreună cu îngerii. Preotul merge în casele necăjiţilor, le mângâie copii cu câte o iconiţă, va sta la masa lor, aşa puţină şi săracă, îi va împăca vorbindu-le despre Hristos şi Maica Sa, îi va dojeni cu blândeţe şi-i va îndrepta. Dacă din suma adusă de credinciosul sărman la Sfântul Altar vom putea să înapoiem jumătate vom cunoaşte bucuria de a dărui. Făcând astfel, credincioşii ne vor asculta şi ne vor spune – „părinte”. Toate acestea sunt ale preoţiei, „bucuriile suferinţei”, pentru că înainte de toate preoţia este jertfă, jertfa vie, care răneşte inima şi o face să se umple de lacrimi.
Trebuie să înţelegem că ieşirea din criza duhovnicească este reîntoarcerea la sfinţi şi la modelul sfinţeniei, la faptele sfinţilor, la gândirea şi judecăţile lor şi nu în ultimă instanţă la jertfa lor pentru Hristos şi pentru semeni. Preoţia se face numai în stare de jertfă. Dacă viitorul preot visează o viaţă liniştită, un loc căldicel, maşină, casă şi un pântec îndestulat, este de plâns micimea lui sufletească. Demnitatea preoţească este în primul rând jertfă. Să nu crezi în jertfa ta, să te îndoieşti de necesitatea jertfei tale, iată adevăratul impediment la hirotonie.

Pr. Octavian DUMINICĂ