Duminica fiului risipitor

Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Luca 15, 32

În numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh. Amin!

Tocmai am ascultat perla întregii Biblii, giuvaerul Noului Testament. Am ascultat o pildă a Mântuitorului Iisus Hristos, cea mai extinsă, Pilda fiului risipitor.
Mi-aduc aminte că anul trecut am vorbit cu precădere despre fiul cel mare, despre atitudinea lui față de întoarcerea fratelui său care ieșise de sub ascultarea tatălui lor.

Cuvântul meu de astăzi o să se oprească asupra personajului principal al parabolei, fiul cel mic, fiul cel risipitor cum i se spune.

Fiul acesta „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. Vorbim deci despre starea aceasta de păcătuire, această stare prin care a cheltuit (așa cum a spus și fratele mai mare) toată averea pe care i-a dat-o Tatăl. Starea aceasta nu este starea de viețuire adevărată, ci starea aceasta este de fapt o stare de moarter. De ce spunem asta? Pentru că întreaga noastră făptură trăiește mai mult în perspectiva sau în dimensiunile stricte ale materialității, ale perisabilului. Am aflat acest lucru și din pericopa apostolică citită astăzi: Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. I Cor. 6, 13 Amândouă deci vor fi distruse de Tatăl nostru cel ceresc. Nu acesta este sensul existenței omului. Atunci când omul trăiește mai mult în această stare a materialității, trăiește de fapt aceste străfunduri ale morții. Întâlnim și alte texte în Sf. Scriptură care ne spun că sunt mulți care trăiesc și umlă printre noi și sunt deja morți. Practic, acești oamenii perpetuează în ei această stare de păcătuire.

În legătură cu textul pierdut era și s-a aflat putem spune că în clipa în care ne lăsăm pradă acestui mod de viețuire începem să rătăcim și ne pierdem prin hățișurile lumii acesteia, deoarece nu mai căutăm nici făclia, nici lumina Legii lui Dumnezeu. Omul când ajunge să rătăcească începe să născocească, să creeze scenarii justificative, începe să-și scuze faptele sale, iese de pe calea care îl poate întoarce la Tatăl. Omul începe să iasă de pe calea smereniei, iese de pe calea de pe care se întrevede întotdeauna deschiderea Cerului. Iată unde trebuie să căutăm și să găsim ieșirea din această stare de pierdere, de rătăcire.

Ne spune parabola de astăzi că fiul acesta care rătăcise și care ieșise de pe calea ascultării și-a venit totuși în fire. Când și cum și-a venit în fire? Și-a venit în fire aducându-și aminte de casa tatălui său. Dragii mei, atunci când ne simțim pierduți, când ne simțim rătăcitori prin lumea aceasta și cuprinși oarecum de stăpânirea întunericului, noi înșine trebuie să ne venim în fire. Ne venim în fire atunci când în lăuntrul sufletului nostru găsim acest gând al întoarcerii, acest gând mântuitor. Ne veniom în fire atunci când ne aducem aminte de casa Tatălui nostru. Ne referim aici de acea casă nezidită de mână, casa Tatălui nostru care este în ceruri. Ne aducem aminte și de cuvintele Sf. Ev. Ioan care spune în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt, mă duc să vă gătesc loc, și dacă n-ar fi fost v-aș fi spus. Deci aducând și statornicind în noi înșine gândul acesta izbăvitor al casei Tatălui nostru cel din ceruri ne venim în fire. Atunci când omul reușește să-și vină în fire nu este doar în starea de bucurie, de fericire pentru că se întoarce la Tatăl. Omul acesta care își vine în fire și se întoarce este chiar mai mult decât fiul care a rămas sub ascultarea Tatălui său. De ce spunem aceasta? Iată ce spune fiul cel mare: de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Și vă întreb? Aceasta este fericirea cea adevărată? Fiul cel mare, deși rămăsese sub ascultarea Tatălui și slujea Lui, nu cunoscuse adevărata fericire. Omul cel rătăcit care își vine în fire este mai mult decât această statornicie, această fidelitate formală față de niște porunci ale Tatălui celui din Ceruri.

Dragii mei,

Așa cum am auzit și la pericopa apostolică, noi suntem temple ale Duhului Sfânt. Duhul Sfânt locuiește în noi. Și atunci această revenire nu înseamnă altceva decât această găsire în noi înșine a acestui izvor al sfințirii, al tămăduirii și al împlinirii care este Duhul Sfânt. Duhul Sfânt face ca peste noi să strălucească această imagine a fericirii care se găsește în Împărăția lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem și noi, iubiți credincioși, să ne întoarcem în rugăciune și să zicem așa cum zice un Sfânt Părinte: Am ieșit de la Tine Doamne, ieși întru întâmpinarea mea! Caută-mă precum cauți oaia cea pierdută! Găsește-mă, Mântuitorul meu! Înalță-mă pe umerii Tăi și du-mă la Tatăl cel din ceruri! Oricât de mult am încerca noi să pășim în această casă, nu am reuși cu umilele noastre puteri dacă nu ne va ridica cu Sine Hristos. Când are loc această întoarcere, când are loc această descoperire minunată în sinea noastră, Tatăl ce face? Atunci, ne îmbracă în veșmânt luminat, ne pune inel în degetul nostru și gătește pentru noi tot ospățul bucuriei, ospățul slăvirii lui Dumnezeu. Ospățul acesta este de fapt comuniunea cea veșnică, este modalitatea supremă prin care noi îl lăudăm pe Dumnezeu și în trupul nostru și în sufletul nostru. Prin trupul nostru suntem mădulare ale Mântuitorului Hristos, iar cu sufletul nostru suntem uniți cu Duhul cel Sfânt, și astfel va străluci peste noi lumina veșniciei. Atunci când omul își vine în fire și umblă pe această cale, Tatăl cel ceresc îl vede, trimite pe slujitorii Săi să-i oblojească rănile, să-l sprijine, dar mai ales să-l înalțe și asta pentru că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului.

O să încerc să închei cu o ultimă idee. Oare mai sunt fii risipitori? Dacă ieșim în lume vom vedea mulți părinți care plâng pentru că trăiesc această stare a ruperii fiului risipitor de ei, și și-ar da și trupul lor, cum spune Scriptura, spre ardere numai să-i întoarcă și nu pot să-i întoarcă. Dar nu despre acest tragism al vremurilor noastre aș vrea să vorbesc în încheiere, ci despre faptul că există o stare a rătăcirii minții. De această rătăcire a minții trebuie noi, cu toții, tineri și bătrâni, să ne izbăvim. Rămânerea minții noastre în gândurile acestea păcătoase ne ține legați de plăcerile și de fericirile cele trecătoare. Așadar trebuie să învățăm să ieșim din această rătăcire, să ieșim din starea fiului risipitor. Trebuie să învățăm ce să statornicim în mintea noastră. Trebuie să sădim imaginea aceasta, gândul acesta fericit al casei Tatălui nostru, al ospățului celui fericit. Dar cum facem aceasta? Această nu o putem face decât într-un singur fel. Atunci când vedem că acest chip captivant al lumii în care trăim e pe cale să pună stăpânire peste noi, noi să răspundem cu rugăciunea. Să așezăm în mintea noastră cuvintele rugăciunii. Acestea ne dau nouă puterea să vedem și să înțelegem că Cerurile sunt deschise, iată văd slava lui Dumnezeu și înțeleg că această slavă trebuie să o caut și s-o înmulțesc în lumea aceasta. Atunci când o vom înmulți și o vom împrăștia prin întunericul veacului acestuia, mulți vor prinde curaj, nădejde și mulți vor zice alături de noi: Mă voi întoarce la Tatăl meu și îi voi zice: Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic, primește-mă ca pe unul din slujitorii tăi. Atunci El va zice: gătiți masă pentru fiul acesta care a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat.

Evanghelia Fiului Risipitor este despre mine. Despre noi. Despre fiecare și traseul ondulatoriu între patria Binelui și țara păcatului.

Doamne, Dumnezeul nostru întărește-ne, luminează-ne, curățește-ne, sfințește-ne și dă-ne puterea de a arăta lumii că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt întru care se mărește și se vestește neîncetat strălucirea sfințeniei Tale.

Amin