Discursul de amvon – mijloc de comunicare publică *

* Articol  susținut în cadrul conferinței „Text și discurs religios” – Iași 2012

Homiletic speech highlights its growing importance of moral-religious, cultural and social life since her messages are part of human existential horizon segments. Continuous active presence of the sermon in Romanian religious and social consciousness as a form of theological discourse or exposition of Christian teaching mode can not be denied or ignored. Pulpit speech is part of the sphere of public communication. Key words: discourse, homiletic, pulpit speech, public communication

Prin prezenta lucrare se încearcă integrarea discursului de amvon (discursului omiletic) în sfera comunicării publice. Comunicarea publică este un domeniu variat, cu un trecut destul de îndelungat şi cu un corpus teoretic în continuă dezvoltare. Comunicarea, ca fenomen extrem de bogat în semnificaţii şi manifestări, reprezintă o perspectivă de studiu şi în domeniul omileticii contemporane. Mecanismele şi tehnicile comunicaţionale moderne pot ajuta predicatorul în conceperea şi prezentarea discursului său omiletic.

Articol publicat și în limba franceză în revista „Diacronia”,
traducerea prof. Daiana Toboiu

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române-DEX (Bucureşti 1996), la articolul (a) comunica, sunt sensurile: a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune, „stabilind, aşadar un proces şi o relaţie cognitivă”[1].
Sultana Craia, în încercarea sa de a defini comunicarea, afirmă: „Comunicarea este un proces prin care, atât în lumea animală, cât şi în societăţile umane, se transmit de la un emiţător la un receptor informaţii, prin intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacţiune şi are anumite efecte, producând o schimbare.”[2]
Este, totuşi, destul de greu să formulăm o definiţie a comunicării care să fie unanim acceptată, întrucât acest termen, de-a lungul timpului, „a acumulat progresiv trăsături şi conotaţii ce îngreunează considerabil misiunea celui care încearcă astăzi să-i expliciteze conţinutul.”[3]

Comunicare şi omiletică. Repere etimologice
Cu scopul de a reliefa identitatea discursului omiletic în universul comunicării publice, propunem o scurtă analiză etimologică menită să evidenţieze o serie de afinităţi semantice ale celor două domenii.
Mai întâi,  termenul comunicare. Profesorul Mihai Dinu, atrăgând atenţia asupra „dificultăţilor unei definiţii” încă din primul capitol al lucrării domniei sale dedicată noţiunilor fundamentale de comunicare, prezintă pe larg aspectele  etimologice  ale  conceptului  comunicaţional[4]. Conform  explicaţiilor date, geneza verbului latin communico, -are poate fi pusă pe seama adjectivului munis, -e, care înseamnă „îndatoritor, serviabil, care îşi face datoria”, cuvânt care s-a dovedit foarte prolific în plan lexical (ex.  immunis = „scutit de sarcini, exceptat de la împlinirea unei datorii”, communis = „ce aparţine mai multora sau tuturora” şi sensul sintagmei „trăsături comune” etc). Un alt izvor etimologic ar fi cuvântul municus, din care a derivat communicus, un posibil strămoş legitim al lui communicare, termen care a circulat iniţial cu sensul de „punere în comun a unor lucruri de indiferent ce natură”. O altă semnificaţie, chibzuit remarcată de autorul în discuţie, este cea sacramental-euharistică, exprimată prin termenul cuminecare, specific lumii creştine. Demn de relevat aici este faptul că poporul român a reţinut numai accepţiunea de sorginte liturgică a termenului latin communicare, moştenit sub forma cuminecare[5]. În contextul spiritualităţii creştine,  „a se cumineca” are sensul de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, în chipul pâinii şi al vinului. Trebuie evidenţiat că, pe lângă accepţiunea religioasă, de comuniune nemijlocită cu Logosul divin şi, prin El, cu izvorul absolut al dumnezeirii, Dumnezeu-Tatăl, cuminecarea euharistică are şi o dimensiune comunitară. Ca cină sacră, ea reprezintă un act social, o împărtăşire[6].
O altă nuanţă etimologic-interpretativă descoperim în reflecţia filosofului Constantin Noica, unde termenii comunicare şi cuminecare sunt înrudiţi, însă diferă semantic. Cuminecarea, căreia gânditorul nu ezită să îi releve, pe bună dreptate, sensul fundamental cultual-euharistic, este o formă superioară a comunicării. Cuminecarea transcende, oarecum, comunicarea. În viziunea profundă a a lui Noica, „comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea este de subînţelesuri”[7]. în termenii specifici ştiinţelor comunicării, cea de-a doua noţiune din această paronimie a lui Noica echivalează cu planul metacomunicativ. Dimensiunea interpersonală a comunicării este evidentă în accepţiunea pe care filosoful o dă cuminecării. În mod firesc, viaţa, cultura, societatea trebuie să tindă spre cuminecare prin îmbogăţirea universului de subînţelesuri culturale şi spirituale care au puterea de a regenera fiinţa unui neam. Pentru Constantin Noica, „rostirea românească”, asemenea oricărei limbi, este o formă de cuminecare, în definitiv, un factor al comuniunii şi o forţă de rezistenţă naţională perenă pe valurile istoriei.
În ceea ce priveşte al doilea termen al acestei paralele comunicare – omiletică, avem de-a face şi aici cu unele transformări semantice. Înţelesul originar (utilizat atât în textele Noului Testament, cât şi în limbajul elocinţei creştine de mai târziu), al substantivului grecesc όμιλία este, pe de o parte, de „tovărăşie, relaţie, legătură, prietenie”, dar şi de „conversaţie”, provenind din verbul όμιλεώ = „a sta de vorbă, a se întreţine cu cineva”[8]. Totodată, merită reţinut aici şi substantivul όμιλος = „mulţime, adunare, societate, tovărăşie” pentru a sublinia caracterul public, colectiv al acţiunii. Prin urmare, verbul όμιλείν exprimă acţiunea cuiva de a vorbi altora asupra unei teme[9]. Începând de la Origen, cuvântul omilie desemnează o cuvântare bisericească, omiletica fiind teoria oratoriei sacre. Ea este deci disciplina teologiei practice care expune principiile şi metodele pentru alcătuirea şi susţinerea discursului religios, adică al predicii.
Putem observa, deci, că cele două domenii, comunicarea şi omiletica, îşi confirmă, din punct de vedere etimologic, compatibilitatea şi gradul de interferenţă. Discursul omiletic este o ramură importantă a comunicării publice, prin rolul său moral-religios, cultural şi social, ceea ce ne îndreptăţeşte să avansăm sintagma de comunicare omiletică, formulă menită să-şi dobândească autonomia ştiinţific teoretică alături de altele folosite în cercetările actuale din diverse ramuri sociale: comunicare politică, comunicare mediatică, comunicare în afaceri, comunicare didactică ş.a.[10]

*
A comunica înseamnă a fi în relaţie, prin care oamenii, ca fiinţe raţionale, fac schimb de mesaje inteligibile şi interacţionează complex în spaţiul social. Originea comunicării se află în necesitatea oamenilor de a relaţiona, de a-i face să coopereze în vederea unor scopuri comune. Comunicarea apare pentru a permite oamenilor să-şi coordoneze acţiunile în vederea unor scopuri generale comune. În viaţa socială nu se poate obţine nimic fără comunicare.
Comunicarea este un proces vital existenţei şi activităţii omului. Însăşi esenţa umană este, în definitiv, produsul comunicării, întrucât acest fenomen „nu poate lipsi din definiţia omului, după cum nu lipseşte nici din textura intimă a fiinţei sale. Substanţa din care se alcătuieşte interioritatea noastră constă, dincolo de o sumă de predispoziţii native incontrolabile, în sumedenia de mesaje percepute şi schimbate de-a lungul vieţii, care ne-au modelat mintea şi sensibilitatea”[11]. Constituim, aşadar, rezultatul tuturor interacţiunilor comunicative avute în timp cu persoane umane şi diverse realităţi cultural-existenţiale.
Universul social, la toate nivelele lui, „respiră” prin comunicare. Deşi oricine poate observa că este absolut imposibil să evităm comunicarea, nu toţi realizează importanţa calităţii şi a tipului de comunicare practicată astăzi. Comunicarea publică s-a diversificat foarte mult în zilele noastre. Avem, astfel, discurs politic, discurs literar, publicitar, mediatic, judiciar, didactic, ştiinţific, administrativ, filozofic şi enumerarea ar putea continua. În acest tablou al discursivităţii publice îşi afirmă identitatea şi predica, discursul de amvon, o ramură a oratoriei cu valenţe speciale care, până acum, rareori a fost pusă în discuţie ca prezenţă socială activă[12].

Procesul de comunicare presupune interacţiune, care poate fi:
faţă în faţă (participanţii la comunicare se impărtăşesc în acelaşi timp şi spaţiu, dialoghează şi folosesc simboluri comune pentru a transmite/recepta mesaje),
– mediată (participanţii la procesul de comunicare nu se află neapărat în acelaşi timp sau spaţiu, se foloseşte dialogul dar are un caracter mai deschis, presupune folosirea unui mijloc tehnic de transmitere a mesajului- telefon, scrisoare),
cvasi-interacţiunea mediată (participanţii nu se află în acelaşi spaţiu, emiţătorii nu sunt prezenţi fizic în timpul comunicării, se recurge la monolog).

În cadrul unei parohii devine foarte importantă interacţiunea faţă în faţă deoarece verbal şi non verbal se împărtăşesc şi se stabilesc drept comune o serie de valori şi este introdus credinciosul în specificul dialogului religios.
Se poate vorbi şi în cadrul Bisericii Ortodoxe Române despre o interacţiune mediată în cazul în care atât ierarhul locului, cât şi parohul unei comunităţi se adresează acesteia prin intermediul unor mijloace tehnice: scrisori pastorale, trimise de către ierarh cu prilejul anumitor sărbători importante din viaţa credincioşilor (Pastorală la Înviere, Pastorală la Naşterea Domnului, Pastorală la Duminica Ortodoxiei) sau scrisori duhovniceşti trimise de către preotul paroh cu prilejul unor evenimente speciale din viaţa parohiei (de hramul bisericii, la sfinţirea/resfinţirea locaşului de cult, la comemorarea eroilor).
În ceea ce priveşte cvasi-interacţiunea mediată aceasta deţine o arie mai mică de dezvoltare şi poate fi caracterizată deocamdată ca fiind într-o stare incipientă.
Comunicarea publică implică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de receptori.”[13]  Principiile şi regulile comunicării publice erau la început stabilite de către arta şi ştiinţa retoricii. Însă aceasta se baza pe teoria acţională care atribuia receptorului un rol pasiv, crezându-se că succesul comunicării depindea doar de abilităţile emiţătorului. Mai târziu teoria interacţională va recunoaşte rolul interlocutorului (regăsit în definiţia dată de Jose Aranguren „Comunicarea este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns”[14]).
Se ştie că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut pentru prima oară prin viu grai. Activitatea Mântuitorului de la Botezul în Iordan şi până la Înălţarea la cer s-a reflectat în misiunea de propovăduitori a Apostolilor, continuată de preoţi  care prin cuvântări ţinute în cadru larg sau restrâns aduc în faţa credincioşilor cuvântul Evangheliei şi îşi asumă rolul de interpreţi ai acesteia. Se subliniază astfel şi faptul că limbajul Evangheliei este un limbaj codat, greu accesibil celor neiniţiaţi.
Predica reprezintă vestirea Evangheliei lui Hristos însoţită de tot patosul unei credinţe tari, a unei iubiri nebiruite, în scopul aducerii la credinţă a celor necredincioşi şi a întăririi în credinţă a celor credincioşi.
„Emiţătorul unei comunicări este un individ/grup/instituţie care posedă informaţie mai bine structurată decât receptorul, presupune o stare de spirit (motivaţie), presupune un scop explicit  (alăturat mesajului) şi unul implicit (motivul transmiterii mesajului)”[15].
Predicatorul este investit cu har prin hirotonie ceea ce îi dă puterea şi datoria de a vorbi credincioşilor. Tot ceea ce comunică se bazează pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Oratorul transmite ascultătorilor conţinutul gândit şi/sau scris folosindu-se de următoarele mijloace: Memoria – care să conţină toate elementele proprii predicii, citatele biblice, structura sau planul predicii;

  • Pronunţarea – este rostirea propriu-zisă a predicii. Se cere a fi: corectă, naturală, bine articulată, firesc nuanţată, variată, vie în bucurie, blândă şi smerită în rugăciune, dureroasă şi mângâietoare în întristare, armonioasă;
  • Vocea – un element foarte imporntant care arată calităţile unui predicator. Vocea unor mari predicatori este uşoară, suplă, bogată, flexibilă, solidă, durabilă, limpede, curată, cu timbru plăcut;
  • Gesturile omiletice – sunt mişcări ale mâinilor, ale corpului, care însoţesc exprimarea de idei şi de sentimente în predică, dând mai multă expresivitate pronunţării;
  • Fizionomia sau expresia feţei – are un rol dominant în activitatea oratorică, fiindcă ea este o oglindă a sufletului;
  • Ţinuta corpului – în timpul rostirii predicii trebuie să fie naturală şi în totală armonie cu solemnitatea momentului. Ţinuta trebuie să fie dreaptă, fără a fi rigidă sau ţeapănă, nu se admite plimbarea ca în discursurile juridice, nici baterea cu piciorul sau cu pumnul, nici mişcări repetate ale umerilor;
  • Ţinuta vestimentară – este rânduită în canoanele şi în tradiţia Bisericii: costumul preoţesc (reverenda) şi odăjdiile sfinte (în timpul Sfintei Liturghii, preotul predică fiind îmbrăcat cu toate veşmintele, la Sfintele Taine, îmbrăcat numai cu epitrahil şi felon, la restul slujbelor şi evenimentelor, doar cu epitrahil, iar în cadrul conferinţelor doar în reverendă).

*
Deşi oamenii zilelor noastre posedă mijloace de comunicare şi de informare într-un număr foarte mare, „foamea şi setea de cuvântul lui Dumnezeu nu numai că rămân o tristă realitate, ci parcă sunt tot mai mari[16] adeverindu-se proorocia lui Amos 8,11 „Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”.
Pentru creştini comunicarea din zilele noastre prezintă un paradox: deşi oamenii au acces nelimitat la informaţie şi în ciuda ultraperfecţionatelor mijloace de comunicare, oamenii sunt tot conştienţi de sentimentul de însingurare  (fapt reflectat şi de către  studiile recente privind afecţiunile psihologice), de tristeţe (depresii, stări anxioase – duse până la suicid) , ură şi deznădejde. În acelaşi timp asaltat cu atâtea mesaje, omul capătă o atitudine negativă faţă de ceea ce i se comunică refuzând tot ceea ce este propovăduire a cuvântului şi deci lipsindu-se de cuvântul ziditor. În acest mediu ostil propovăduirii preotul este chemat să-şi asume misiunea „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura.”  (I Timotei 5, 17).
Pentru a-şi îndeplini misiunea primită de la Mântuitorul Însuşi „…mergând, învăţaţi toate neamurile!” (Matei 28, 19), preoţii zilelor noastre au presiunea stringentă şi continuă de a se adapta realităţilor aflate într-o perpetuă schimbare având în vedere că ei transmit de două milenii acelaşi mesaj al cărui conţinut esenţial rămâne neschimbat.
Dat fiind caracterul imuabil al dogmelor creştine ca fond ideatic al predicii, substanţa propovăduirii ecleziale rămâne aceeaşi, ceea ce nu împiedică însă metodologia prezentării să fie deschisă continuu spre înnoire şi eficientizare. Considerăm, aşadar, că, în special sub aspectul raportării la auditoriu şi, în funcţie de aceasta, al formei de prezentare, predica din zilele noastre are nevoie de un reviriment (o reinventare, în sensul pozitiv şi responsabil al termenului) care să-i aducă o mai mare aderenţă la publicul contemporan, provenient din toate categoriile sociale. Aceasta se poate realiza mai întâi prin aprofundarea dimensiunii comunicative interpersonale a discursului omiletic şi prin adaptarea modalităţilor expresive la specificul concret al realităţii umane receptoare. În acest scop, predica este chemată să descopere noi resurse şi căi de a stabili punţi comunicative cu societatea contemporană, iar în concret, cu fiecare persoană în parte.
Comunicarea omiletică îşi confirmă, din ce în ce mai pregnant, importanţa moral-religioasă, culturală şi socială, dat fiind faptul că mesajele ei se înscriu în aceste segmente ale orizontului existenţial uman. Prezenţa activă neîntreruptă a predicii în conştiinţa religioasă şi socială românească, ca formă de discurs teologic sau mod de expunere a învăţăturii creştine, nu poate fi negată sau ignorată, chiar cu asumarea perioadei comuniste, caracterizată prin limitarea drastică a posibilităţilor de manifestare absolut liberă şi responsabilă a unui discurs religios în spaţiul public naţional[17].

BIBLIOGRAFIE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988

Carrez, M., Morel, F., Dicţionar grec-român al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999

Ciobotă, M. D., Discursul omiletic în contextul comunicării publice, în „Studii Teologice” Nr. 3 (2009), p. 83 – 129

Craia, S., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004

Dinu, M., Comunicarea, repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999

Gricoraş, C., „..Mergând, învăţaţi toate neamurile…”, Editura Trinitas, Iaşi, 2000

Mihoc, Vasile, Predici Exegetice la Duminicile de peste an, Editura Teofania, Sibiu, 2001

Noica, C., Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987

Pânişoară, I-o, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Editura Polirom, 2003

Teleoacă, D-L, Terminologia religioasă creştină în limba română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005

Note bibliografice:

[1] Sultana Craia, Introducere în teoria comunicării , Ed. Fundaţiei România de mâine , Bucureşti , 2004 , p. 9
[2] Sultana Craia , op.cit., p.11
[3] Mihai Dinu, Comunicarea , repere fundamentale , Ed. Ştiinţifică , Bucureşti 1999 , p.14
[4] M. Dinu, Comunicarea…, pp. 24-25.
[5] M. Dinu, Comunicarea…, p. 25.
[6] Dana – Luminiţa Teleoacă, Terminologia religioasă creştină în limba română, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 82.
[7] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 189.
[8] Maurice Carrez, Francois Morel, Dicţionar grec-romăn al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 203
[9] Costachi Gricoraş, „..Mergând, învăţaţi toate neamurile…, Ed. Trinitas, Iaşi, 200, p. 14
[10] Pr. Marius Daniel Ciobotă, Discursul omiletic în contextul comunicării publice, în Studii Teologice, Nr. 3/2009, p. 124
[11] Mihai DINU, Comunicarea…, p 8
[12] Pr. Marius Daniel Ciobotă, Discursul omiletic…, p. 83
[13] Mihai Dinu , op. cit , p.85
[14] Jose Aranguren, Human Communications , World University Library , 1967 , citat de Mihai Dinu , op.cit., p.86
[15] Ion – Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Ed. Polirom, 2003, p.22
[16] Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici Exegetice la Duminicile de peste an, Ed. Teofania , Sibiu , 2001 , p.5
[17] Pr. Marius Daniel Ciobotă, Discursul omiletic…, p. 125