Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii

Învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii

În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, ÎI ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat. Luca VIII, 41-56

Iubiți credincioși,
Sfânta Evanghelie de astăzi este continuarea pericopei evanghelice din duminica trecută când am auzit vorbindu-se despre vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor. De data aceasta am aflat că Mântuitorul Hristos, împreună cu ucenicii Săi „se întoarce” în Capernaum. Exegetii cred că locul unde s-a întors era orașul Capenaum, pentru că, de la o vreme, Mântuitorul se pare că se mutase din Nazaret în Capernaum, ceea ce și explică de ce a numit de multe ori Capernaumul „patria Sa”, orașul Său.  Din pericopa evanghelică de astăzi aflăm că mântuitorul Hristos a săvârșit două minuni:

-vindecarea unei femei ce „avea scurgere de sânge de 12 ani și care cheltuise cu doctorii toată averea sa și de niciunul nu putuse să fie vindecată”.
– învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii.

Am să mă opresc în cuvântul meu de astăzi asupre minunii învierii fiicei lui Iair. Cine era acest Iair? Omul acesta, Iair, era un om cu funcție înaltă în localitatea în care trăia, era mai marele sinagogii din Capernaum. Unui astfel de om îi era destul de greu să se smerească și vină în vața Domnului Hristos. Iair era reprezentantul cărturarilor și al fariseilor, cei care erau în dușmănie mare cu Domnul Iisus Hristos. Fariseii și cărturarii erau aceia care spuneau că Domnul Hristos este cel care scoate pe demoni cu domnul demonilor. Iată de ce lui Iair nu-i era atât de ușor să se apropie de Domnul. Poate că din această cauză acest mai mare al sinagogii a tot amânt să apeleze la Mântuitorul, a amânat și a tot amânat până când fiica sa a murit. Așa este omul… un maestru al amânării. Amână tot mai mult apropierea de Dumnezeu. Ba că sunt prea tineri, ba că au funcții prea înalte, ba că sunt prea bogați ca să vină și să se smerească înainte Domnului. În cele din urmă, Iair vine „și căzând înaintea lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani și ea era pe moarte.”

În drum spre casa lui Iiair, Domnul Hristos vindecă pe femeia bolnavă de scurgere de sânge de 12 ani și la un moment dat vine cineva și-i spune lui Iair: „Fiica ta a murit. Nu mai supăra pe Învățătorul”. Atunci Iisus îi spune „fiica ta nu a murit, ci doarme”. În timp ce Domul se apropia de casa lui Iiair vecinii îl luau în râs „uite spune că doarme când noi știm că a murit”. Ei aveau această certitudine că fata murise. Omul își dă seama când are în fața pe cineva abia leșinat, un om în comă sau un om mort. De aceea ei când au auzit că „nu a murit, ci doarme” L-au luat în râs pe Mântuitorul. Imediat a urmat minunea. Iisus a intrat în casa lui Iair, a luat pe copilă de mână și i-a poruncit „Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată;” Iisus a dat-o părinților ei „și a poruncit El să i se dea să mănânce”.  De ce a cerut să-i dea să mănânce? Pofta de mâncare este semnul că omul este sănătos. Iisus Domnul a înviat-o, dar a și vindecat-o. O dată cu sănătatea vine și pofta de mâncare.

Dragii mei,
Să reținem această deosebire dintre moarte și somn. Oare există vreo deosebire? Noi, creștinii ortodoxși facem această deosebire între moarte și somn. În cântările de la slujba înmormântării nu se folosește termenul de moarte. „Odihnește Domane sufletul adormitului robului tău”. Noi nu zicem că ne rugăm pentru cei morți, ci ne rugăm pentru cei adormiți. De ce? Pentru că în credința noastră creștin ortodoxă moartea practic nu există și asta pentru că noi credem în Înviere. Credem în Înviere pentru că Însuși Mântuitorul Hristos a Înviat. Așadar, moartea nu este moarte, nu este dispariție, nu este un final, ci este o trecere, o punte peste care noi trecem de la existența aceasta telurică, materială la o existență duhovnicească. Adormitul continuă să existe și după moarte pentru că cel care moare, care dispare este doar trupul, sufletul continând să existe, trece într-un alt mod de existență care este știut de Dumnezeu. Așadar, noi, creștinii nu ar trebui să ne temem de moarte pentru că ea practic nu există. Atâta timp cât îl avem pe Hristos Iisus cel Înviat, moartea nu mai poate exista. Noi credem în învierea morților, credem în propria înviere, altfel am avea sentimentul inutilității, că trăim degeaba. Sf. Ap. Pavel, un om foarte înțelept și inspirat de Duhul Sfânt, dacă noi nu am crede în Învierea morților, atunci zadarnică ar fi predica noastră și zadarnică ar fi credința noastră.

Omul este creat de Dumnezeu să existe și el există atât prin această viață pământească, cât mai ales după viața de după moartea trupului. Către această credință a nemuririi sufletului ne îndeamnă și cuvântul evanghelic de astăzi.

Dragii mei,
În final aș vrea să mă opresc asupra ultimului versetal pericopei de astăzi care spune: Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întîmpălat.

Porunca de a nu spune ce s-a întamplat era aproape inutilă, fiindcă cine ar fi putut să țină ascunsă o asemenea minune? Cum ar fi putut să tacă cei care o văzuseră moartă, și au văzut-o după aceea ridicandu-se vie? Și erau destul de mulți. Nimeni nu putea să tacă. Iisus însă, pe lângă faptul ca o înviase pe fetiță, a vrut să le dea și o povață de smerenie. De fiecare dată când a făcut câte o minune S-a ferit de laude și de slava oamenilor. De teama de farisei nu putea fi vorba, pentru că știa că aceia vor auzi. Mai ales că era în casa mai marelui lor.

Să ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii și de cuvintele pe care i le-a spus lui Iair. Femeii ce i-a spus? „Credința ta te-a mântuit”, iar lui Iair îi spune „crede numai”. Aceste două ziceri ale lui Iisus leagă cele doua minuni între ele. Dar trebuie sa citim în ele ceva mai mult decât ne spun la prima vedere.

Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia că cele două minuni le-a făcut de fapt cel care a avut credința. Femeia prin credinăa ei: „Credința ta te-a mântuit”. Nu a Mea. „Crede numai”, i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare, Mântuitorul vrea să ne arate că cel care are credință, această credință a Iui devine făcătoare de minuni. Cel care are credința devine posesorul unei forțe extraordinare pe care n-a avut-o înainte, pe care o are acum și prin care face acum lucruri extraordinare.

Iată ce spune Sf. Apostol Pavel când vorbește despre credință: „Credinta este incredințarea despre lucrurile nădajduite și adeverirea celor nevăzute”. (Evrei 11, 1). Ea ar fi, cu alte cuvinte, intrarea în contact cu o realitate de dincolo de noi și recunoașterea acestei realități.

Credința trebuie însoțită întotdeauna cu fapta cea buna. Iar fapta bună este aceea care se exprimă în primul rand prin dragoste. Se zice ca la Efes, bătrânul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani și care se mișca greu, stătea de vorba cu creștinii din jurul lui, care veneau în fiecare seară să-I întrebe: – Bătrânule Ioan, spune-ne cum era Învățătorul? Spune-ne cum mai învăța El? Povestește-ne întâmplări din viața și din învățătura Lui! Bătrânul, ori de câte ori veneau, și oricine ar fi venit, le spunea doar atat: Fiilor, iubiți-vă unii pe alții. În cinci cuvinte le rezuma toată Evanghelia.

Așadar să avem credință lucrătoare prin dragoste față de semenii noștri de aici de pe pămând, dar și față de cei care sunt în viața de dincolo și care, ca și noi, așteaptă Învierea de apoi.