Duminica a 29-a după Rusalii
Dragii mei,
Pericopa evanghelică din această duminică ne vorbește despre vindecare celor zece leproși. Vindecarea nu este imediat evidenta. Mantuitorul Hristos îi trimite la preoți, iar Evanghelia ne spune că, pe drum se vindecă. De ce îi trimite Mântuitorul Hristos la preoți? De ce nu face o vindecare pe loc, dintr-o dată, de ce nu-i curață de lepra urâtă, care-i alungase din mijlocul comunitații lor?
Pentru că aceasta era practica rânduită de legea vechi-testamentară. În cartea Levitic, în capitolele 13-14, unde sunt consemnate reglementările privind lepra, se spune că dacă un bolnav de lepră constată că s-a vindecat, trebuie se arate preoților, pentru ca aceștia să confirme vindecarea, iar în urma confirmării să fie reprimiți în comunitate. Deci, Mântuitorul Hristos Se supune prevederilor legii mozaice.
Surprinzător este modul în care se desfășoară acest lucru. Hristos nu le spune că s-au vindecat de lepră, nici că se vor vindeca, ci îi trimite doar să se arate preoților. Sare peste niste etape. Observăm în același timp că nici leproșii nu întreabă nimic, ci pleacă fără ezitare să se arate preoților. Acest lucru dovedește faptul că s-au încrezut în cuvântul Domnului prin care-i trimitea! Au arătat, așadar, credință.
Mai departe aflăm că unul dintre ei nu era iudeu, deci n-ar fi trebuit să se supună legii iudaice. Era samarinean. Și pe el îl trimite la preoți, dar se întoarce la Hristos. Iată o altă întrebare: s-a întors pentru că nu cunoștea legea sau este mânat înapoi de recunoștință și dorința de a mulțumi binefăcătorului său?
Înainte de a răspunde, dați-mi voie să fac o remarcă, leproși fiind, samarinenii și iudeii stăteau împreună, se înțelegeau. Sănătoși fiind, nu reușeau să se înțeleaga, se dușmăneau. Lucrul acesta este semnificativ și ni se întâmplă, deseori, și nouă. Suferința, necazul și boala ne unesc, în timp ce starea de bine și de sănătate ne desparte.
Leprosul samarinean s-a întors nu pentru că nu cunoștea legea, Sfantul Evanghelist Luca și Mântuitorul Însuși punctează clar motivul pentru care s-a întors acesta. Aici este motivația și cheia evenimentului: că, din zece leproși care s-au vindecat în chip minunat, numai unul s- a întors să dea slavă lui Dumnezeu și să-I mulțumească. Ceilalți nouă, deloc întâmplător de același neam cu Iisus, nu s-au întors să-I mulțumească.
Ce-i impiedică pe ceilalți nouă leproși să facă același lucru? Din zece leproși vindecați, unul singur este recunoscător!
Lipsa de recunoștință este întâlnită în toate timpurile. Mântuitorul nu-i vindecă pe loc tocmai pentru a scoate în evidență această atitudine cu mare răspândire printre oameni. Recunoștința este foarte rară. Nu numai iudeilor le era greu să fie recunoscători. Oricărui om îi este greu să fie recunoscător.
Iudeii însă beneficiaseră, de-a lungul istoriei lor, de foarte multe daruri, chiar de privilegii din partea lui Dumnezeu. Și profeții vechi-testamentari, ca și Mântuitorul, reproșează iudeilor lipsa de recunoștință pentru poziția specială de care s-a bucurat acest popor, în raport cu celelalte neamuri în fața lui Dumnezeu.
Ce-i impiedică pe ceilalți nouă leproși să fie recunoscători? Cred că un prim posibil răspuns ar fi tocmai starea de îndreptățire, pe care o extrag iudeii din familiaritatea lor cu Dumnezeu. Familiaritatea celor nouă cu Tămăduitorul lor este întemeiată pe faptul că erau de același neam. O binefacere venită din partea cuiva familiar este îndreptățită. Logica familiarității lor poate fi următoarea: Dacă tata nu-mi face un bine, atunci cine să mi-l facă?! Iar dacă-l face, îl face pentru că trebuie să-l facă! Este tata, prin urmare, nu mai este nevoie sa-i mulțumesc! În schimb, străinul a gândit astfel: Dacă un străin, care nu are nici o obligăție față de mine, ba mai mult, chiar face parte dintr-un neam care dușmănește neamul meu, îmi face un bine, atunci simt nevoia să-i mulțumesc!
Când omul găsește motiv să se îndreptățească pe sine, alungă disponibilitatea de a fi recunoscător. Omul trebuie să fie recunoscător nu numai atunci cand se fac vindecări în chip minunat de boli incurabile, ci și atunci când este sănătos. Este vorba despre atitudinea de permanentă recunoștință a omului față de Dumnezeu, Creatorul lui și al lumii în care trăiește.
Din rândurile Evangheliei de astăzi mai observăm un lucru. Samarineanul se întoarce nu numai să mulțumeasca Binefăcătorului, pe care-L are în față, ci-L slăvește pe Dumnezeu, mulțumește și pe verticală, să spunem. Problema recunoștinței (dar și a recunoașterii) pe verticală este dificilă din perspectiva omului modern, pentru că binele care i se întâmplă în viață consideră că este rezultatul acțiunilor personale. Atunci când cineva mă ajută, este limpede că trebuie să-i mulțumesc, să-i fiu recunoscator. Dar lui Dumnezeu de ce să-I fiu recunoscător, de vreme ce eu sunt stăpân pe propriile mele acțiuni și gândesc ca binele este rezultatul acțiunilor mele?!
O astfel de atitudine, evaluata din perspectiva Evangheliei Bisericii noastre, este amăgitoare, este falsă, chiar dacă mulți o consideră a fi legitimă. Noi mărturisim contrariul și trebuie să mărturisim lucrul acesta cu tărie! Cine nu-L vede pe Dumnezeu, în această lume și în această creație, ca origine, cauză, început, principiu, sens și susținere, în opinia teologiei Bisericii și a Evangheliei Mântuitorului, se amagește cumplit, se înșală! Omul zilelor noastre fuge de Dumnezeu. Fuge de Dumnezeu pentru că are ispita existenței autonome, vrea să-și fie sieși stăpân. Pe de altă parte și pentru că nu poate duce starea de recunoștință. Această neputința este cauzată de starea lui de cădere, de păcatul în care se află.
În demersul nostru de a cunoaște și a înțelege cuvântul lui Dumnezeu încercăm să mai răspundem la o întrebare. Are Dumnezeu nevoie de recunoștința noastră?
Nu are nevoie, dar se bucură.
Dar este afectat de nerecunoștința noastră?
Nu este afectat în sensul în care ar suferi vreo micșorare, cum spun Părinții Bisericii. Dar este afectat în sensul în care în loc să Se bucure, Se întristează. Noi mărturisim credința că între Dumnezeu și oameni există o relație interpersonală vie, dinamica, reală. Dumnezeu nu este un principiu, o idee, ci este o comunitate de Persoane iubitoare. In Sfintele Evanghelii avem nenumarate situații în care este ilustrată bucuria lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește, de exemplu. Să ne amintim pilda Fiului risipitor. Bucuria este motivata nu de faptul că cineva etse dator să fie recunoscător și împlinește această datorie, după cum nici întristarea nu este provocată de faptul ca cineva nu-și împlinește această datorie, ci bucuria este motivată de faptul că, printr-un astfel de pretext se activează relația dintre cei doi, se dă conținut pozitiv acestei relații.
Recunoștinta înainte de a fi exprimată, este o stare lăuntrică. Dumnezeu acest lucru îl urmărește, nu achitarea de o datorie, prevăzută în vreun cod de legi sau în vreo morală conventională. Exprimarea acestei stări de recunoștință, care ne-a umplut sufletul de El, Îl bucură pe Dumnezeu.
Nu ni-L putem închipui pe Hristos Iisus contabilizând recunoștința sau lipsa recunoștinței, ca pe un gest de bună creștere sau de replică la schimb: ți-am făcut un bine ești dator să-mi dai ceva în schimb, măcar un „mulțumesc”. Dacă binele făcut nouă de Dumnezeu este un gest de dragoste atunci recunoștința este un răspuns la acest gest de dragoste, iar lipsa recunoștinței, absența acestui răspuns.
Tot ceea ce am spus până acum esențial din perspectiva Evangheliei, din perspectiva duhovnicească. Nu fizicul și materialul, gesturile fizice, faptele în ele însele, ci receptarea lor în plan sufletesc, lucrarea lor în spațiul relației interpersonale. Noi, in majoritate, trăim, din păcate, într-o altă stare, într-o stare de suspiciune, de meschinărie, de răutate, de bârfă, de judecată nesfârșită; toate îngemănate, revendicate de o stare de decădere a omului, pe care eu o numesc îndreptățire de sine. Îndreptățirea de sine este starea cea mai de jos a omului. Este starea omului incapabil de iubire și insensibil la provocarea iubirii. Leacul este recunoștința…
Recunoștința este vârful existenței! A fi recunoscător, înseamnă a exista la vârf! Cine vrea să existe la bază, să se îndreptățească pe sine. Fiecare dintre noi avem pentru ce și către cine să ne exprimăm permanent mulțumirea și recunoștința. Cine este recunoscător iese din sine spre celalalt, iar cel care se îndreptățește pe sine, se inchide în sine, și devine sinucigaș sufletește.
