Bucuria propovăduirii – 1. Viața familiei creștine în lumina Sfintei Scripturi

INTRODUCERE

În această lucrare doresc scoaterea în evidenţă a importanţei familiei ca o taină a lui Dumnezeu, o mare taină este şi omul care este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament se cuprinde începutul și parcursul familiei până  la venirea Mântuitorului, fiul lui Dumnezeu, adică Mesia, care a fost proorocit de Dumnezeu încă de la început când, pentru neascultare,  omul a fost scos afară din grădina Edenului (Rai).

În Noul Testament se întăresc spusele din Vechiul Testament adică, ce avem de făcut în continuare și care lucru este cel mai important dintre cele scrise, iubirea lui Dumnezeu înainte de orice, apoi iubirea aproapelui ca pe noi înşine, căci fără de iubire nu este nimic întrucât iubirea este de la Dumnezeu.

Dumnezeu ne spune cum la creat pe om, parte bărbătească şi parte femeiască, le-a spus ce au voie sa facă și ce nu au voie sa facă pentru a rămâne  lângă Dumnezeu, lângă creatorul lor în grădina Edenului, locul creat pentru om dar a avut de respectat o poruncă, să nu mănânce din pomul cunoaştinţei binelui şi răului pentru a se bucura la nesfârşit de fericirea în Dumnezeu, iar dacă va mânca va muri negreşit. (Facere 2, 16-17). 

Prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu omul a pierdut acel har de a rămâne să trăiască alături de Dumnezeu, astfel a fost nevoit să părăsească grădina Edenului.

În lumina Noului Testament, prin venirea Mântuitorului, Mesia Fiul lui Dumnezeu cel promis pentru rascumpărarea noastră, s-a întărit şi sfinţit Familia, prin participarea la nunta din Cana Galileii, unde a şi săvârşit prima minune prin transformarea apei în vin și cu această ocazie mirii au băut din acel vin.

Pe parcursul vieţii Mântuitorului pe pământ, el ne-a învăţat cum să ne purtăm cu aproapele nostru, cu propria noastră familie, a întărit baza acesteia, care se conturează pe iubire, pe dragostea aproapelui, pe respectarea poruncilor lui Dumnezeu, a întărit ceea ce a spus Dumnezeu încă de la început, bărbatul și femeia formează împreună un singur trup, adică omul, care este creat dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Indiferent ce alegem, viaţa laică sau celibatul – căsătoria cu Hristos, aceasta trebuie trăită în comuniune de iubire cu aproapele. Nu există o altă cale de mântuire decât prin Hristos, urmândul pe Hristos, aşa dupa cum chiar El însuşi a spus-o ucenicilor Eu sunt viţa cea adevărata şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă (Ioan 15, 1-2).

În scrierile Evanghelice sunt amintite mai multe asemănări ale nunţii, ce însemnatate mare are această nuntă, această unire prin căsătorie. Însuşi Mântuitorul ne arată, metaforic, importanţa și asemănarea ei cu Imparatia Cerurilor (Matei 22, 2).

Mântuitorul a întărit ceea ce era de la început, omul este liber să aleagă, are propria lui raţiune de a alege viaţa pe care o doreşte, dar ne aduce aminte, căci, daca nu alegem bine, la sfârşitul acestui veac ne aşteaptă moartea în locul vieţii veşnice.

1. Familia în Vechiul Testament

Dumnezeu ne spune încă de la început scopul pe care bărbatul și femeia îl are în creaţie. Protopărinţii noştrii Adam și Eva, au format prima familie pe care noi o ştim din Vechiul Testament, le-a spus ce au de făcut să stăpânească pământul cu tot ce cuprinde el, animalele şi toate vietăţile care sunt în ape, pe pământ şi în cer. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând; Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ și peste tot pamantul!   (Facere 1, 28).

Neascultând de cuvântul lui Dumnezeu Omul a pierdut, prin neascultare, harul de a trăi împreună cu Dumnezeu şi a trebuit să părăsească grădina Edenului. Tot de la început Dumnezeu a zis că omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup, o familie (Facere 2, 24). Aici se afirmă principiul unităţii monogamice, bărbatul cu femeia sa, această uniune stă la baza căsătoriei până în zilele noastre. Omul, părăsind grădina Edenului, a uitat de Dumnezeu, a ajuns un rătăcitor pe pământ. A ajuns să îşi ia mai multe femei cu care să trăiască uitând de cuvintele lui Dumnezeu și astfel a ajuns la poligamie.

Omul tot timpul a căutat o portiţă de scăpare ca să nu se considere vinovat de păcatele pe care le face. Până şi pentru poligamie s-a justificat invocând modelul Patriarhului Avraam care a avut mai multe neveste, dar au uitat un lucru simplu, că el a fost îndemnat de soţia sa Sarra să intre la Agar, slujnica ei egipteancă, deorece ea nu putea avea copii. Având acordul Sarrei, Dumnezeu îngăduind acest fapt, iar familia lui Avraam s-a bucurat de un copil, dar acest lucru nu s-a întâmplat la îndemnul părintelui ceresc. Îngăduinţa lui Dumnezeu s-a manifestat atunci, aşa cum ne este îngaduit până în ziua de azi, să alegem viaţa pe care o dorim, o viaţă în curăţie sau o viaţă în păcat.

Dumnezeu tot pe Avraam şi pe Sarra i-a ales ca să aibă un copil împreună chiar daca erau bătrâni, chiar şi aşa Sarra a putut zămisli un urmaş lui Avraam, pe Isaac, cu care Dumnezeu a făcut legământ și astfel a reînnoit legământul făcut cu Avraam (Facere 17, 21-22).

Deci putem ajunge la concluzia că omul, încă de la început a găsit un subterfugiu ca să poată păcătui în faţa lui Dumnezeu şi să spună că acest lucru este îngăduit, încât pe vremea lui Iacov poligamia era considerată un lucru normal[1]. Un barbat putea să trăiască cu mai multe femei ca şi cum ar fi fost un lucru normal, dar la primirea legii de către Moise, Dumnezeu spune” Să nu fii desfrânat” (Ieșire 20, 14), iar adulterul, desfrânarea erau considerate păcate de moarte (Levitic 20, 10).

Tot vrerea omului a fost să aibă mai multe femei, asta pentru plăcerea sa, el a luat  decizia să posede mai multe femei. Pentru aceasta a căutat şi portiţa de scăpare după mintea lui crezând că îl face pe Dumnezeu părtaş la păcatul său, dar acest lucru nu s-a întamplat. Putem constata acest fapt citind Vechiul Testament, unde Dumnezeu întotdeauna a binecuvântat un urmaş (cu care a vorbit) rezultat dintre un barbat și o femeie pe care omul a iubit-o din toată inima sa. Putem ajunge astfel la concluzia că Dumnezeu a binecuvântat și instituit familia formată din barbat și femeia pe care omul a ales-o şi a iubit-o, şi nu femeia pe care omul a folosit-o, pentru plăcerea lui sau cu alt scop, întrucât acest fapt duce la desfrânare. Acest fapt nu este plăcut în faţa lui Dumnezeu, desfrânarea, nu a fost plăcut nici la începuturi, cum nu este plăcut nici până în ziua de azi.

Primind Tablele Legii pe muntele Sinai din mana sfântă a Domnului Dumnezeu, Moise a căutat să-i determine pe israeliteni să păstreze prescriptiile Legii. Dar lupta împotriva poligamiei a continuat cu insistență și după profetul Moise. Legea interzicea prin poruncă căsătoria aceluiași barbat cu doua surori (Levitic 18, 18), iar regele, unsul lui Iahve, nu avea dreptul de a se căsători cu mai multe femei (Deuteronom 17, 17). Legea avea prescriptii precise și în ceea ce privește relația sclav-stăpân, sclava având dreptul de a se răscumpăra, atunci când stăpânul său nu-i recunoaște relația de concubină (Ieșire 21, 8).

Decalogul, în două dintre poruncile sale, se ocupă de farnilia poporului ales, normalizând în porunca a V-a raporturile dintre părinți și fiii lor, iar prin porunca a VII-a întărind credința conjugală ce trebuie să ghideze viața de familie a celor doi soți. În general, aceste porunci vor menține la poporul Israel monogamia, iar excepțiile de la lege nu au devenit niciodată model de urmat.

Arhiereul, alesul lui Dumnezeu, care intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor, la ziua împăcării, și care trebuia să mențină o curăție trupească deosebită, avea obligația să se căsătorească numai cu o singură fecioară (Levitic 21, 13-14). Se reafirmă astfel principiul monogamic al căsătoriei, impus de Dumnezeu protopărinților neamului omenesc.

Revenind la actul căsătoriei, trebuie să subliniem faptul că, la poporul ales, căsătoria nu avea un caracter de taina, așa cum avea să devină în creștinism, unde iubirea devine „plinătatea și integritatea vieții creștine”.

Vechii evrei disociau căsatoria în două acte distincte: logodna și cununia. Actul logodnei aducea față în față cele două părți: părinții sau fratele mai mare al logodnicei și părintele logodnicului. Discuțiile se purtau în prezența unor martori și se întărea printr-un legământ, așa cum citim în cartea profetului Maleahi: „Și de ziceți: De ce? Din pricina că Domnul a fost martor între tine și femeia tinereților tale, față de care tu ai fost viclean, deși ea era tovarășa ta și femeia legământului tău” (Maleahi 2, 14).

Contractul dintre cei doi logodnici era întărit printr-un legământ în fața lui Dumnezeu, iar apropierea logodnicei de casa viitorului mire se făcea prin cumpărare; soțul le mulțumea cu o anumită suma de bani, sau prin muncă, părinților logodnicei (Facere 29, 20-27).

În cazul în care logodnicul revenea asupra hotărârii sale și dorea să desfacă logodna, el avea dreptul să-i dea carte de despărțire logodnicei, care își păstra castitatea și continua să locuiască în casa părinților ei până la căsătorie. Mireasa în caz de încălcare a contractului din vina ei risca să fie ucisă cu pietre, iar logodnicul avea voie să desfacă contractul încheiat şi trebuia să dea carte de despărţire.

Timpul care separa actul logodnei de căsătorie varia de la un caz la altul. După ce mireasa era acoperită cu valul de nuntă, sosea mirele înconjurat de prieteni și o lua pe cea încununată, pentru a petrece în cantece și jocuri șapte zile; nu înainte însă ca mireasa să primească binecuvântarea părinților (Facere 29, 27).

2. Familia în Noul Testament

Această taină se săvârşeşte în Biserică, prin preot, în faţa Sfântului Altar. Preotul este un martor al acestui legământ pe care cei doi soţi și-l fac în faţa lui Dumnezeu, unde bărbatul şi femeia primesc binecuvântarea lui Dumnezeu şi astfel se formează o familie bazată pe iubire. Din unirea celor doi soţi se nasc copiii, urmaşii neamului omenesc. Familia este prima biserică care se formează şi care dă societăţii oameni plăcuţi sau neplăcuţi în faţa lui Dumnezeu, depinde de calea pe care o urmează fiecare dintre noi.

Această Taină se numește Cununie, întrucât atunci când este săvârșită se pun cununi pe capul mirelui și miresei. Pentru Biserica Ortodoxă, “nunta este Taina in care un barbat si o femeie, invoindu-se in mod liber sa traiasca impreuna toata viata, pentru a se iubi unul pe altul, a naste si a creste copii si a se ajuta reciproc, primesc – prin preot – harul care sfinteste legatura lor si ajuta la atingerea scopului ei”.

Începutul restaurării lumii este legat de nunta din Cana Galileii, unde Hristos dă ,,vinul cel bun”- Sângele Său. Iar Împărăţia lui Dumnezeu este anunţată de o nuntă, la care Mirele este Hristos, înconjurat de casnicii, prietenii săi – Sfinţii, însoţit de prietenul Mirelui – Sfântul Ioan Botezătorul (Ioan 3, 29), şi de cele cinci fecioare care s-au împodobit cu curăţia inimii în înţelepciune. Căsătoria – după Evanghelie – devine Cununie, Taină a Nunţii şi are ca temelie Iubirea. Părintele Stăniloae afirmă că ,Sfânta Treime este structura supremei iubiri iar lumea operă a iubirii lui Dumnezeu destinată îndumnezeirii. Dumnezeu cel întreit, îl crează pe om ca o persoană capabilă de a se împărtăşi şi de a împărtăşi iubirea, dar dumnezeiesc. Prin căsătorie, bărbatul şi femeia, împreună, alcătuiesc umanitatea completă. În Taina Cununiei, bărbatul şi femeia – mirele şi mireasa – uniţi în Hristos şi în Biserică încep călătoria comună spre Împărăţia Cerurilor, ca un singur trup, spre unirea desăvârşită cu ei înșişi şi cu Dumnezeu, în nunta cea cerească. Prin Taina Nunţii se descoperă Taina Iubirii lui Dumnezeu. Căsătoria nu mai are sensul şi scopul strict al procreării, ci scopul final constă în desăvârşirea omului, bărbat şi femeie, uniţi în Taina Nunţii şi în unirea lor cu Dumnezeu. Fiecare e la fel de om însă integritatea şi-o trăieşte numai împreună în unitatea conjugală constând în diferenţiere şi complementaritate. Chiar dacă cei doi, soţ şi soţie, diferiţi prin structură fizică şi mentală se regăsesc prin Hristos şi dragoste într-un întreg, acest întreg trebuie închinat dumnezeirii. Astfel se va desăvârşi prin taină, unirea lor în Hristos şi Biserică (Efeseni 5,32).

Prin căsătorie ca şi Taină omul nu este doar o fiinţă cu funcţii şi necesităţi fiziologice şi sociale, ci intră direct în legătură cu valorile şi comuniunea cu Dumnezeu. Origen afirmă: Dumnezeu este cel care uneşte pe cei doi soţi. Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legatura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserica. Experienţa cea mai grea a omului este însingurarea, iar bucuria mântuitoare este iubirea jertfelnică.

Teologia nunţii creştine s-a construit pe textul paulin din Epistola către Efeseni: Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica Sa, nunta dintre Hristos şi Biserică fiind model pentru cea dintre bărbat şi femeie. Despre căsătorie, Mântuitorul vorbeşte în predicile sale, spunând clar în ce condiţii nu mai este sub binecuvântarea lui Dumnezeu (Matei 5, 31-32). Mai mult, ne arată cât de uşor putem să păcătuim, atrăgându-ne desigur atenţia la păcatul adulterului (Matei 5, 28)

Fecioria şi căsătoria se întâlnesc în curăţia inimii, care înseamnă castitatea – virtutea potrivit căreia în inima omului nu mai are loc decât Dumnezeu. Vocaţia monahală şi vocaţia familială se împlinesc în vocaţia sfinţeniei întruchipată şi împlinită de Maica Domnului. Aceste două vocaţii nu se împart şi nici nu se contrazic, ele comunică împlinindu-se în moduri diferite. ,,Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului; culmea şi a unuia şi a celuilalt este Duhul Sfânt. Căsnicia nu închide uşa către împărăţia Cerurilor şi nu împiedică nici desăvârşirea în duh. Problema nu stă în rânduielile vieţii dinafară, ci în aşezările sufleteşti, în simţămintele şi năzuinţele lăuntrice. Dimensiunea ecclesiologică a Nunţii se desprinde şi din faptul că devenind biserică, familia – căsătoria în sine, este taina prin care se împlinesc toate celelalte taine, căsătoria creştină intrând astfel într-o rânduială a Bisericii care-i conferă statutul de Taină în plenitudinea harică a tuturor lucrărilor dumnezeieşti. În Hristos fiecare casă, fiecare familie ,,este o mică biserică, mireasă a lui Hristos”  ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Trecerea de la Vechiul Legământ către Legea Iubirii, începutul împlinirii celor ascunse are loc la o nuntă – Nunta din Cana Galileii deşi ,,ceasul n-a venit încă”, Maica Domnului grăbind sosirea vremii mântuirii. Mântuitorul Iisus Hristos a petrecut aproximativ nouă zecimi din viaţa Sa pământească în familie, alături de Maica Sa.

Să încercăm să ne dăm seama cât de mare a fost bucuria mirilor de la nunta din Cana, când L-au chemat alături de ei pe Fiul lui Dumnezeu. Nu L-au chemat să facă minuni şi nu ştiau că vor fi învredniciţi să ia parte la una. Nu L-au chemat decât pentru ca prin prezenţa Sa să binecuvânteze unirea lor. De unde ştim aceasta? Pentru că Hristos nu a fost chemat singur. Ci împreună cu ucenicii Săi. Astfel, cei care L-au chemat L-au recunoscut drept Învăţător. Familia este chemată să fie o mică biserică. Soţii sunt datori să meargă pe calea mântuirii, să meargă pe calea sfinţeniei, să îşi crească pruncii în credinţă şi să le fie modele demne de urmat.

La nunta din Cana Galileii Hristos a prefăcut apa în vin, adică ceva puţin în ceva mult mai preţios. Hristos ne-a arătat atunci că prin harul lui Dumnezeu legăturile dintre oameni trebuie să fie noi, trebuie să stea sub semnul sfinţeniei. Întrebaţi fiind cei doi soţi ce i-a adus unul spre altul se ajunge într-un punct în care mulţi răspund invariabil: ,,Nu ştiu”. Tinerii creştini hotărăsc să-şi unească vieţile prin nădejdea împlinirii unei vieţi duhovniceşti, pentru întemeierea unei familii real creştine, străduindu-se să împlinească cuvântul şi poruncile lui Dumnezeu. Ei devin astfel o valoare unul pentru celălalt, tovarăş de viaţă, fiecare simţind o creştere lângă celălalt, devenind, după graiul popular ,,parte” sau ,,jumătate”. Lumina din suflet rămâne vie, însoţită de adunarea într-o familie închegată, solidă, în care iubirea se păstrează fără să se schimbe. Iar aceasta, însoţită de rugăciune, credinţă, fapte bune sporeşte valoarea între cei doi soţi, dar şi între aceştia şi copiii lor.

Căsătoria este un mod de viaţă, o expresie dinamică a iubirii cu adevărat libere de orice patimă, o chemare a omului, bărbat şi femeie, să păşească împreună pe calea desăvârşirii. Pornind de la originea şi semnificaţia căsătoriei, putem afirma că două sunt caracteristicile căsătoriei şi anume: unitatea şi indisolubilitatea.

1. Unitatea sau monogamia a fost considerata totdeauna drept proprietatea
fundamentala a căsătoriei (Facere 2, 24). Mântuitorul Hristos întăreşte această calitate a căsătoriei atunci când spune: Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter (Matei 19, 9).Dacă revelaţia Vechiului Testament ne arată că prin căsătorie, cei doi devin una, afirmaţie reluată şi de Noul Testament, tot aici, în Legea Nouă aflăm că unirea bărbatului şi a femeii în taina nunţii constituie simbolul unităţii dintre Hristos şi Biserică. După cum sensul simbolului se găseşte în cel simbolizat, sensul unirii bărbatului şi femeii prin căsătorie în taina nunţii se găseşte în unirea dintre Hristos şi Biserică, situaţie în care infidelitatea, poligamia şi poliandria sunt excluse, pentru că Biserica nu are mai multe capete, după cum nici Hristos nu are mai multe Biserici pentru care să fi murit şi înviat.

2. A doua proprietate a căsătoriei o constituie indisolubilitatea. Aceasta calitate se fundamentează pe cea dintâi şi pe iubirea dintre cei doi soţi.
Simbol al unităţii dintre Hristos şi Biserică, căsătoria se fundamentează realmente pe iubirea care angajează în mod absolut şi responsabil pe soţ faţă de soţie şi invers. Din textele evanghelistilor sinoptici (Matei 22, 23-32 ; Marcu 12, 18-27; Luca 20, 27-37) vedem că Mântuitorul înţelegea căsătoria drept instituţie pământească, obligaţiile lumeşti dintre soţi încetând faţă de celălalt după moartea acestuia. Indisolubilitatea căsătoriei trebuie respectată atâta vreme cât cei doi soţi sunt în viaţă, cu excepţia cazului când unul dintre ei a săvârşit adulter. Soţul nevinovat este liber să ceară divorţul, însă nu este obligat s-o facă. Harul căsătoriei este acceptat şi trăit de om în mod liber, dar poate fi şi respins prin păcatul faţă de instituţia sacră a căsătoriei. Harul primit în Taina Căsătoriei întăreşte, pe de o parte unitatea celor doi, iar pe de altă parte, cuplul celor căsătoriţi este inserat în comunitatea Bisericii – comunitatea celor ce se împărtăşesc cu Sfintele Taine spre viaţa de veci. Cei doi nu-şi mai aparţin doar lor, ci şi Bisericii, dar acum altfel decât mai înainte.

Din analiza textului Noului Testament, putem reține că în Evanghelii nu se găsește un loc expres din care să se vadă limpede că Mântuitorul a instituit Taina Nunții, dar el a sfințit căsătoria prin participarea la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11). De altfel, Sfantul loan Evanghelistul ne adeverește că Mântuitorul Hristos …iarasi a mers in Cana Galileii, unde prefacuse apa in vin (Ioan 4, 46). Apoi adesea a vorbit despre căsătorie și despre indisolubilitatea ei în așa fel, încât rezultă fără putința de îndoială ca a privit-o ca Sfantă Taină (Matei 19, 6).