Duminica 31 după Rusalii – Vindecarea orbului din Ierihon

Vindecarea orbului din Ierihon

Astăzi am avut bucuria de a reasculta această Sf. Evanghelie (Luca 18, 35-43) destul de scurtă ca întindere (doar 9 versete), dar cu un mesaj atât de bogat. Am aflat că Mântuitorul Iisus Hristos săvârșește o nouă minune – vindecarea orbului din Ierihon. Știți cum mai este denumită această localitate? Orașul palmierilor. Ierihonul este situată la aproape 25 de kilometri de Ierusalim. Cunoscut încă din timpul Vechiului Testament, orașul Ierihon este evocat de Mântuitorul și atunci când rostește celebra parabolă a samarineanului milostiv.
(Luca 10, 30-37). 

Dacă vom privi în context (ca înșiruire a evenimentelor) vom descoperii că minunea de astăzi este urmată la scurt timp de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. Din cele 9 versete am aflat că la intrarea în Ierihon, Mântuitorul este întâmpinat de un orb, cu numele Bartimeu, care cere în mod insistent să fie vindecat. De unde știm că îl cheamă Bartimeu? Păi aflăm de la Sf. Ev. Marcu 10,46, care îl menționează în mod expres. În ciuda celor care doreau să-l oprească, Bartimeu strigă cu putere către Hristos: „Iisuse, Fiul lui David, mi­luiește-mă!”. Este un strigăt plin de nădejde, este un strigăt al neputinței sale, dar şi un strigăt al dorinţei de a fi vindecat, de a vedea.

Inițial Mântuitorul nu răspunde la cererea sa. Nu e prima oară când procedează așa, ne aducem aminte și despre femeia cu scurgere de sânge. De asemenea, cei din jurul său îl îndeamnă să nu mai strige. Cu toate aceste orbul strigă. Și strigă mai mult, şi mai tare, crezând în adâncul sufletului său că Cel Care trece prin apropiere are putere să vindece şi a lui neputință. Mântuitorul Iisus Hristos se opreşte şi îl întreabă ce voieşte să îi facă, de ce anume are nevoie. Și nu că n-ar fi știut de ce are nevoie bietul om. Atunci cel orb îi răspunde hotărât: „Doamne, să văd!”

De la întuneric la lumină

Orice om care ar fi fost în această neputință ar fi dat acest răspuns, pe deplin îndreptăţit. El era orb şi în faţa sa se afla Vindecătorul, Cel Care avea putere să tămăduiască orice boală sufletească şi trupească. Atunci de ce îl mai întreabă Mântuitorul, când răspunsul este atât de evident?

Întrebarea Mântuitorului este adresată atât lui, cât şi celor din preajma sa, care stăteau şi aşteptau să vadă ce urmează să se întâmple. Orbului i se adresează pentru a-l întări în credinţă şi pentru a-i arăta că întreaga sa credinţă nu a rămas fără răspuns din partea lui Dumnezeu, că Dumnezeu se apleacă asupra neputinţelor omeneşti atunci când omul crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu îl va ajuta în neputinţa sa; şi celorlalţi, Apostoli şi popor, pentru a le arăta Cine este şi care este menirea Sa pe pământ.

Vedem  deopotrivă un moment de afirmare a credinţei orbului, dar şi a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu în lume.

Orbul, aşa cum este descris de Evanghelie, nu era numai orb, ci era şi sărac. El stătea lângă drum şi cerşea. Aştepta mila semenilor săi şi mila lui Dumnezeu. Neputinţa sa trupească – orbirea – nu îi oferea posibilitatea să muncească şi să vieţuiască precum semenii săi. Tocmai de aceea şi dorinţa sa de tămăduire este cu atât mai arzătoare.

Orbirea trupească și orbirea sufletească

Dacă privim orbirea ca neputinţă trupească, putem spune că cel orb trăia într-un întuneric continuu şi aştepta în permanenţă sprijinul celorlalţi. În schimb, pe cei care sunt orbi sufleteşte, duhovniceşte, orbirea lor îi împiedică se vadă însăşi sursa luminii – pe Dumnezeu – şi îi face să trăiască în bezna păcatului, ignorând sensul vieţii şi al prezenţei luminii în sufletul lor.

Orbul din Evanghelia de astăzi suferea de orbire trupească, dar avea lumina credinţei strălucind în sufletul său. Această lumină a credinţei este văzută de Mântuitorul, Care nu rămâne indiferent la strigătul şi credinţa sa, răspunzându-i: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Este o eliberare din întunericul ochilor trupeşti, dar şi o recunoaştere a luminii credinţei pe care o percep ochii sufleteşti.

Nimic nu l-a oprit pe orb să obțină ceea ce dorea

Sf. Evanghelist Luca nu ne spune care ar fi fost cauzele ce au determinat orbirea acestui bărbat, Bartimeu.  Dar el constituie o dovadă de bărbăţie şi încredere în puterea lui Dumnezeu, chiar şi în cele mai grele momente ale vieţii. Acest orb, asemenea dreptului Iov, nu a deznădăjduit, nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu, ci a continuat să strige: „Fiul lui David, miluiește-mă!”.

Cuvântul „milă” ocupă în stigătul lui un loc important. Orbul, ca oricare alt om încercat de nevoi şi necazuri, a apelat la Dumnezeu, invocând mila Sa. Căci nu există om fără de păcat şi tot omul care cere de la Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, nu se întoarce nerăsplătit. În Sfânta Liturghie, preotul rostește astfel de cereri de milă a lui Dumnezeu, iar ele sunt continuate de răspunsul poporului dreptcredincios: „Dă, Doamne!”.

Vorbind despre stăruinţa în rugăciunea către Dumnezeu, asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Învaţă de aici că de am fi cei mai de jos şi cei mai neluaţi în seamă oameni, dacă ne apropiem cu râvnă de Dumnezeu, vom putea dobândi – prin noi înşine – ceea ce cerem. Râvna lui n-au oprit-o nici sărăcia, nici boala trupului, nici comentariile oamenilor, nici că Hristos nu l-a auzit. Nimic. Aşa este un suflet înflăcărat şi chinuit” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, Bucureşti, 1993, pp. 760-761).

Orbirea sufletească, pare a fi o „afecțiune” ușoară

Dacă am face un exercițiu de imaginație și am încerca să privim prin ochii neputincioși ai orbului vom înțelege nu doar neputința în sine, dar și urmările unei astfel de suferințe – sărăcia și neîmplinirea.

Întâlnirea unui astfel de om cu Hristos reprezintă un eveniment esenţial; un eveniment crucial pentru ceea ce urmează. Orbiţi trupeşte sau greu încercaţi de anumite neputinţe, ajungem să conştientizăm că numai de la El vin „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Ne putem ridica din boala şi necazul nostru numai cu sprijinul lui Dumnezeu. Ne adresăm stăruitor în rugăciune, înţelegând că numai în acest fel putem dobândi cele cerute: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

Cu totul altfel stau lucrurile atunci când suntem orbiţi sufleteşte. Cel mai adesea devenim nepăsători la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume. Ochii noştri sunt legaţi să vadă, urechile noastre să audă şi limba noastră să vorbească despre tot darul revărsat de Dumnezeu. În această situaţie ne îndepărtăm de Dumnezeu, considerându-ne suficienţi nouă înşine şi devenind robi ai propriilor noastre încrederi. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne părăseşte, ci ne cercetează, căutând să ridice de pe ochii sufletului nostru vălul de întuneric aşternut.

Ce a făcut orbul din Ierifon după ce a primit cele dorite, adică lumina ochilor?

A dat mulţumire lui Dumnezeu pentru darul primit, mergând după Mântuitorul şi slăvind pe Dumnezeu. Despre recunoștință și mulțumire ne aducem aminte că am vorbit și duminica trecută, când doar un lepros vindecat se întoarce și mulțumește lui Dumnezeu. Din orb şi cerşetor, Bartimeu devine un mi­sionar-măr­turisitor, preamărind pe Dumnezeu Care L-a vindecat.

Ochii celui orb, acum deschişi, ca și ai mulțimii de popor aflat acolo, au rămas pironiţi asupra Mântuitorului, lăudând pe Dumnezeu pentru lucrurile mari şi minunate săvârşite în mijlocul lor.

Să dăm slavă lui Dumnezeu

Dragii mei,

Tot așa, şi noi, asemeni orbului din Ierihon, după primirea celor cerute de la Dumnezeu, să dăm mulţumire lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă şi iubire, făcându-ne noi înşine mărturie a lucrării Sale mântuitoare pe acest pământ. Și noi să devenim apostoli, misionari și propobăduitori ai binelui primit de la Dumnezeu cel milostiv.

De asemenea, să înţelegem că numai prin credinţă şi rugăciune, Dumnezeu va avea milă de noi şi ne va elibera din orbirea sufletească în care cădem de multe ori, redobândind vederea duhovnicească de care avem nevoie. Numai astfel putem să auzim şi noi, la vremea cuvenită, cuvintele de mângâiere adresate de Mântuitorul Iisus Hristos orbului din Ierihon: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Ne vom bucura atunci de vederea fericirii celei veșnice. AMIN!

Pr. Duminică Marin Octavian