Duminica a IV-a a Postului Mare
Duminica a IV-a a Postului Mare,
este dedicată Sfântului Ioan, cunoscut sub numele de Sfântul Ioan al Scării sau Scărarul. Ar fi păcat să trecem peste acest Sfânt, și pentru ceea ce este celebru – cartea pe care a scris-o și cu care se identifică – fără să o cunoaștem sau să o fi răsfoit oarecum.
Scara Sf. Ioan de Urcarea Divină, formată din treizeci de trepte (o imagine împrumutată din scara lui Iacov (Facere 28, 12), își propune să ne ajute să ne ridicăm spiritual și să ajungem chiar la cer. Ne rugăm și sperăm că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom obține cu toții un oarecare beneficiu spiritual din aceste reflecții.
Care este scopul nostru în viață!
În primul rând, să ne punem o întrebare fundamentală: care este scopul nostru în viață? Contemplarea lui Dumnezeu, desigur; vederea feței lui Dumnezeu în lumina Sa necreată și uniunea noastră cu Divinitatea însăși – acesta este, sau ar trebui să fie, scopul nostru final în viață.
Dar cum ajungem de aici până acolo? Avem nevoie de cineva care să ne ghideze.
Dante l-a avut pe Virgil să-l călăuzească prin pădurea păcatului și a erorii, a iadului și a purgatoriului, iar pe Beatrice, ca ghid prin Paradis. În loc de Beatrice (flacăra din copilărie a lui Dante, care a murit foarte tânăr), îl vom avea ca expert și ghid sigur pe Sfântul Ioan Sinaitis (Sinaitul), și cartea sa, care este rodul experienței sale spirituale personale și un produs al inspirației cu adevărat divine. De atunci a servit drept ghid pentru monahi și nu numai.
Ce fel de carte este Scara ?
„Scara Ascensiunii Divine este fără îndoială un clasic al spiritualității creștine timpurii, care distilează înțelepciunea ascetică a generațiilor anterioare și recapitulează tradiția spirituală a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Ea oferă sfaturi și îndrumări celor capabili să se îmbarce pe acel drum dificil, al cărui vârf este nimic mai puțin decât întâlnirea noastră cu Dumnezeu”.
Dar cum ne pot ajuta pe noi, creștinii mileniului trei, aceste sfaturi și îndrumări oferite de o carte scrisă în urmă cu aproape paisprezece secole? Răspunsul poate fi unul evident: ne poate ajuta pentru că modalitatea și mijloacele de a ajunge la destinația finală rămân aceleași.
Deși acest lucru este adevărat, ceva s-a schimbat radical; ceva ce face urcarea mai grea pentru noi decât pentru generația pentru care scria Sfântul Ioan. Ce este? – orientarea noastră, care s-a schimbat semnificativ.
Poate că ființele umane nu l-au cunoscut întotdeauna pe adevăratul Dumnezeu, dar cel puțin au avut un concept despre zeitate și l-au respectat. Omul modern L-a înlocuit pe Dumnezeu cu el însuși. Nu mai există o urcare de întreprins, o luptă, ci un cerc, chiar vicios, care ne duce înapoi la noi înșine.
Ce prețuiește cel mai mult și la ce se străduiește omul modern?
Succes financiar, stima de sine, vanitate; drepturile cuiva, libertatea nestăpânită, confortul, mâncarea bună, relaxarea, securitatea financiară; a fi în control, precum și a fi iubit, admirat, mulțumit, apreciat și respectat de toți.
Toate aceste noi „valori” stau în opoziție directă nu numai cu viața monahală, ci și cu esența creștinismului însuși.
Punctul de plecare al urcușului nostru, așadar, nu este același ca în generațiile anterioare. Niciodată până acum omul, prin realizările sale tehnologice, nu și-a ridicat capul spre Creatorul său cu atâta aroganță și orgoliu.
Sunt unii care obiectează că Scara a fost scrisă pentru asceți, pentru monahi care duc o viață austeră de rugăciune, publică și „privată”, o viață de muncă manuală și spirituală, o viață departe de lume și dedicată lui Dumnezeu. Deci, cum ne poate vorbi această carte nouă, creștinii care trăim în lume?
Iată câteva idei lămuritoare ale Sfântul Simeon Noul Teolog
Spre deosebire de ceea ce susțin anumiți „teologi” moderni, urmașii lui Hristos care trăiesc în lume sunt, de asemenea, așteptați să trăiască „fără această lume” și să se aplice cel puțin la o anumită formă de viață ascetică și să-și dedice viața lui Dumnezeu.
Un creștin nou înrolat renunță la Satan înainte de a se întoarce cu 180° către Hristos.
De la fiecare creștin se așteaptă angajamentul, chiar și consacrarea față de Dumnezeu – să se îndepărteze de diavol, de la sine și de la lume pentru a se uni cu Dumnezeu, așa cum facem la botez. Scopul nostru, așa cum am spus, este să ajungem la unirea cu Dumnezeu, care este țelul nu numai al monahilor, ci al tuturor adevăraților urmași ai Domnului. Idealurile monahale sunt idealurile creștine.
Sfântul Ioan confirmă acest lucru cu propriile sale cuvinte,
„Un creștin este un imitator al lui Hristos în gând, cuvânt și faptă, în măsura în care acest lucru este omenesc posibil, și el crede pe drept și fără prihană în Sfânta Treime.”
A-L urma pe Hristos, a fi un imitator al Lui și a se asemăna cu El în toate privințele – acesta este scopul oricărui creștin, nu doar al monahilor. Deși monahii se plasează într-o poziție mai avantajoasă pentru a urca pe scară, și creștinii care trăiesc în lume ar trebui să se străduiască să dobândească aceleași virtuți și să supună aceleași patimi.
În ultima vreme, au fost dezvăluiți mai mult de câțiva sfinți creștini ortodocși care trăiesc în lume, atât bărbați, cât și femei – dovadă că acest lucru poate fi realizat.
Desigur, chiar și pentru a întreprinde urcarea trebuie să ai dorința, motivația de a aspira spre lucrurile bune mai înalte, de a-L căuta pe Dumnezeu. Dacă privirea cuiva nu este orientată spre cer, cum va căuta el drumul care duce acolo? Prin urmare, trebuie să ne motivăm, trebuie să dezvoltăm pentru noi înșine foamea și setea de Domnul. Trebuie să ne reexaminăm valorile. Avem nevoie, avem nevoie, avem nevoie…
Cum obținem ceea ce ne trebuie ?
Nu e ușor. Sfântul Ioan răspunde astfel:
„La începutul vieții noastre religioase, cultivăm virtuțile și o facem cu trudă și greu. Progresând puțin, atunci ne pierdem sentimentul de durere sau reținem foarte puțin din el. Dar când inteligența noastră muritoare se transformă în zel și este stăpânită de aceasta, atunci lucrăm cu bucurie deplină, hotărâre, dorință și o flacără sfântă.” (Pasul 1. ibid, p. 77)
Prin urmare, trebuie să muncim din greu pentru a dobândi ceea ce avem nevoie, adică dorul de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a-L iubi. Sfântul Ioan conduce sufletul dornic cu blândețe, în peregrinările lui în căutarea Celui Iubit.
Urcușul pare greu – și este! În viața spirituală, progresul se face cu minuțiozitate. Treaptă cu treaptă. „Trebuie să te târăști înainte de a merge”, după cum se spune. Sfântul Ioan spune astfel: Nu poți „urca toată scara dintr-o singură treaptă”. Omul modern ar vrea dacă se poate să ia liftul expres, însă nu există o astfel de scurtătură.
Nu ne place sunetul pașilor inițiali: renunțare, detașare, exil, pocăință.
Respingem amintirea morții și a durerii. Cu toții suntem vinovați de viciile amintite în această carte, dar pledăm nevinovăția. Să le mai privim: mânie, răutate, calomnie, flecăreală, minciună, descurajare, lăcomie, poftă, avariție, nesimțire, frică, slavă deșartă și mândrie.
Nu apreciem virtuțile simplității, smereniei și discernământului și avem noțiuni eronate despre cele mai înalte virtuți ale liniștii, rugăciunii, nepătimirii și iubirii, în special cea din urmă, iubirea. De altfel, Sfântul Ioan definește iubirea ca „o asemănare cu Dumnezeu, în măsura în care acest lucru este omenesc posibil”.
În toată această discuție despre combaterea patimilor și obținerea virtuților, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că viața spirituală nu este o realizare exclusiv umană (rezultatul efortului uman). Viața spiritului este un dar divin, obținut de sufletul dornic de urcuș. Pe de altă parte ar fi o greșeală tragică să credem că este doar un dar divin, care nu necesită nici un efort din partea noastră. Este nevoie de efortul nostru. Efortul nostru, oricât de slab și nesemnificativ ar fi, este necesar în ecuație.
Părinții au spus-o astfel: Trebuie să dați sânge pentru a obține har.
