Frica de moarte

09/03/2023 Articole și studii teologice

CIVILIZAȚIA ȘI FRICA DE MOARTE

Filosoful german Heidegger spune că esența omului modern este frica. Mai ales frica de necunoscut și frica de moarte.

Iar Constantin Noica spune: „Civilizația – am găsit într-o statistică lucrul ăsta – sporește frica de moarte.”

Într-o statistică făcută prin anii `60, se spunea că în Africa tradițională, 11% dintre bolnavi se tem de moarte; în regiunea pariziană, 40%. Deducem de aici că civilizația ascute panici.

Ca să scape de ea, omul recent sau înjură moartea (care produce panica), sau transformă moartea în spectacol (prin sarcasm și cinematografie). Păcătosul, pe de altă parte, e omul care găsește în frica de moarte un motiv să facă tot ce îi trece prin cap, că „o viață are omul”.

Frica de moarte înseamnă ceva diferit pentru fiecare în parte.

Cei secularizați și ateii se tem de „inexistență”, adică ei cred că această lume este singura existență, iar după moarte nu mai există nimic altceva.
Pentru creștini, teama de moarte are legătură cu plecarea sufletului din lumea aceasta, părăsirea prietenilor și a rudelor și intrarea într-o lume încă necunoscută lor. Ei nu știu cum vor trăi acolo sau ce se va întâmpla la judecata de după moarte. De aceea, este nevoie de credință și de pregătire spirituală, mai ales că înaintea morții apar și demonii, care încearcă să dea „ultima lovitură” sufletului.

Rugăciunea către Maica Domnului, rostită la Pavecerniță, iată ce ne spune: „Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le”.

Bineînțeles, creștinii care au dobândit iluminarea minții și îndumnezeirea au depășit teama de moarte, așa cum o arată viața apostolilor, a martirilor și, în general, viețile tuturor sfinților.

Să ne dăruiască Bunul Dumnezeu, biruință asupra fricii de moarte, sfârșit creștinesc, ocrotirea îngerului păzitor și răspuns bun la Înfricoșata Judecată a lui Hristos!

Izbăvirea de frică. Leacul cel mai puternic împotriva fricii

„Frica și stările legate de ea, ca teama, neliniștea, spaima, anxietatea, angoasa, sunt fundamental legate de alipirea de bunurile materiale. Omul nu se poate deci tămădui de ele decât desprinzându-se de lumea aceasta și aruncând toată grija la Dumnezeu, cu nădejdea tare că prin pronia Sa va primi toate cele ce-i sunt de trebuință. Iisus Însuși ne învață: „Nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Mt. 6, 31-34).

În lumina acestei învățături, Sfântul Isaac Sirul spune: „De crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine, pentru ce te îngrijești de cele vremelnice și de trebuințele trupului tău ? (…) Aruncă grija ta asupra Domnului, și El te va hrăni (Pilde 3, 25). Și nu te vei înfricoșa de spaima ce vine asupra ta”; „apropie-te, zice, ca să nădăjduiești întru Mine, și te vei odihni de orice lucru și de orice teamă”.

Cea dintâi pricină a fricii

Cea dintâi pricină a fricii este, așa cum am văzut, lipsa de credință. De aici urmează că în sufletul celui cu credință puternică în Dumnezeu frica nu-și mai are locul. „Credința neclintită – spune Evagrie – nu primește bântuielile fricii”. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu și în purtarea Sa de grijă are siguranța că va primi de la El în orice împrejurare ajutor și apărare, și deci n-are a se teme de nimic, nici de întâmplările vieții, nici de dușmănia oamenilor, nici chiar de moarte.

Sfântul Pavel amintește că „Însuși Dumnezeu a zis: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”; pentru aceea, putem zice cu credință tare: „Domnul este într-ajutorul meu; nu mă voi teme !” (Evr. 13, 5-6). Iar Psalmistul spune: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa ? (…) De s-ar rândui împotriva mea oștire, nu se va înfricoșa inima mea (…)” (Ps. 26, 1-2, 5); „Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești” (Ps. 22, 4).

Nu credința sa îl scapă pe om de frică, ci ajutorul lui Dumnezeu, care-i vine ca răspuns la credința în El și-l sprijină și-l întărește. Astfel, Sfântul Isaac Sirul spune: „Când vede (omul) că inima lui nu are liniște din partea fricii și tremuratului, va înțelege și va cunoaște că această frică îi arată că este lipsit de altcineva, care să-l ajute. Căci inima dă mărturie prin frica ce-o apasă și o războiește înăuntru că-i lipsește cineva. (…) Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mântuiește”.

Prin rugăciune înlăturăm frica de moarte

Iar acest ajutor omul trebuie să-l ceară prin multă rugăciune, cu credința că Dumnezeu i-l poate da și cu nădejdea că-l va primi. Leacul cel mai puternic împotriva fricii și a celorlalte patimi care-i stau în preajmă – neliniștea, anxietatea, angoasa – este îndeosebi „rugăciunea lui Iisus”. Sfântul loan Scărarul învață așa: „Lovește-i și biruiește pe vrăjmași cu numele lui Iisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit. Căci mulțumindu-I, te va acoperi în veci”.

Iar Evagrie scrie: „Cel ce are grijă de rugăciunea curată va pătimi de la draci ocări, loviri, strigăte și vătămări. Dar nu va cădea, nici nu-și va părăsi gândul, zicând către Dumnezeu: „Nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine ești” și cele asemenea. Tot el arată că „este firesc ca cel a cărui minte este întotdeauna îndreptată spre Dumnezeu, având în partea mânioasă deplină aducere-aminte de El, iar partea poftitoare cu totul întinsă spre El, să nu se teamă de cei care umblă răcnind în jurul trupurilor, adică de duhurile răzvrătite, care ne dușmănesc”.

Într-adevăr, prin rugăciunea inimii omul se află tot timpul unit cu Dumnezeu, primind ajutorul Lui neîncetat, astfel că nici o pricină de teamă nu i se poate strecura în suflet. „Un bătrân a zis: Fie că dormi, fie că veghezi și în tot ce faci să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor, și nu va putea vrăjmașul să te înspăimânte. Dacă gândul tău rămâne ațintit la Dumnezeu, puterea Lui rămâne și ea în tine”.

Frica piere și prin rugăciune curată

Cu cât rugăciunea este mai curată, cu atât piere frica. „Semnul că s-a ajuns (la rugăciunea adevărată) este că omul nu se mai tulbură chiar dacă lumea întreagă s-ar porni împotriva lui”, scrie Sfântul Varsanufie. La stingerea fricii și a patimilor iscate de ea se ajunge, în acest caz, datorită prezenței continue a puterii dumnezeiești în sufletul omului, adusă de rugăciunea neîncetată. Dar omul se poate izbăvi de frică și rugându-se anume lui Dumnezeu pentru aceasta. Astfel, Avva loan din Singurătate spune: „Dacă cerem de la Domnul, El ne dă putere și ne ajută să scăpăm de frică”. Iar un cuvânt al bătrânilor ne spune că: Întrebat-a oarecine pe avva Theodor: De se va întâmpla vreo năprasnă, și tu te temi, avvo ? I-a zis lui bătrânul: De se va lipi cerul de pământ, Theodor nu se teme. Căci s-a rugat lui Dumnezeu ca să se ridice de la dânsul frica”.

Lucrarea de tămăduire a fricii

Lucrarea de tămăduire a fricii implică din partea omului lepădarea voii proprii și o stare de smerenie. Astfel, unui frate care-l întreabă: „Ce trebuie să facă cineva ca să scape de tulburarea gândurilor”, Sfântul Varsanufie îi răspunde: „Taie voia ta în toate și păstrează smerita cugetare și vei fi izbăvit prin harul lui Dumnezeu. Și oriunde vei fi, neliniștea nu va avea putere asupra ta”. Am văzut că frica este legată de mândrie, și atâta vreme cât omul se încrede în propriile sale puteri, el este bântuit de această patimă.

Pentru a putea s-o biruiască prin puterea lui Dumnezeu, pentru a primi aceasta putere și a o păstra mereu în suflet, omul trebuie să se lepede de sine și să-și recunoască neputința; altfel harul dumnezeiesc nu se poate sălășlui în el. De aceea Sfântul Isaac Sirul spune că cel care vrea să fie izbăvit de frică trebuie să se roage mai întâi să câștige smerenia: „Cu cât înmulțește rugăciunea, cu atât se smerește mai mult în inima sa. (…) Iar când omul se smerește, îndată îl înconjoară mila, și atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu, și află în el o putere de încredere ce se mișcă în ea”.

Frica de moarte poate fi biruită prin iubire

Tot așa, omul poate birui frica prin iubire, după cuvântul Apostolului Ioan: „În iubire nu este frică.(l In 4, 18). Urmând acestuia, Sfântul Ioan Scărarul arată că „cel ce s-a umplut de iubire este fără frică”. Aceasta este adevărat în ceea ce privește iubirea față de aproapele: cel care-l iubește pe fratele său nu se teme de el. Dar, fundamental, această învățătură se referă la iubirea lui Dumnezeu care scoate din sufletul omului frica lumească. Din iubirea lui Dumnezeu omul primește „puterea de încredere”, care biruie frica; unit cu Cel Căruia Îi sunt supuse toate, nimic nu-i poate face rău, nimic nu poate să-l vatăme.

Omul cu adevărat trebuie să se tămăduiască de frică, însă el nu trebuie să lepede din suflet orice fel de teamă, căci „nu orice frică este patimă”. Există, așa cum am văzut, o frică virtuoasă, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului ca mijloc de mântuire și pe care Părinții o numesc „frica mântuitoare”, „neliniște mântuitoare” și în alte feluri asemănătoare. Această frică este numită de tradiția ascetică „frica de Dumnezeu”. Frica pătimașă trebuie nimicită pentru a face loc temerii de Dumnezeu, în fapt, ambele forme de frică se întemeiază pe tendința firească a omului de a se teme. Numai că prima se iscă din pricina lumii acesteia și nu se îndreaptă, așa cum se cuvine naturii ei, spre Dumnezeu. Ca și în cazul celorlalte patimi, trebuie deci ca omul s-o convertească, s-o întoarcă spre Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu

Bazându-se pe una și aceeași tendință a sufletului, ele se exclud una pe alta. De aceea unul dintre remediile fundamentale în cazul fricii este tocmai frica de Dumnezeu, care, pe măsură ce sporește în inima omului, micșorează frica pricinuită de lume și îi ia locul. „Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic și nu tremură” (int. Sir. 34, 14). Iar Sfântul Ioan Scărarul, vorbind despre teama de Dumnezeu, spune că frica aceasta „alungă toată frica”.

Tot el spune: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel care nu se teme încă de Acesta se teme și de umbra sa”. Avva Serapion arată că „dacă omul ia aminte înaintea lui Dumnezeu cu frică în tot ceasul, nimic dintr-ale vrăjmașului nu pot să-l îngrozească”. Sfântul Simeon Noul Teolog spune și el că „cel ce se teme de Domnul nu are frică de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenințările oamenilor răi”.

Frica de Dumnezeu poate fi socotită în toate privințele ca o virtute fundamentală, în Sfintele Scripturi sunt numeroase textele în care este vorba despre ea, iar Părinții o prezintă ca pe o condiție a mântuirii. Sfântul Ioan Casian spune: „începutul mântuirii noastre și al priceperii este, după Scriptură, frica de Dumnezeu (Pilde 9)”. Iar Sfântul Varsanufie scrie: „Dacă nu dovedim prin fapte amintirea fricii de Dumnezeu și străpungerea pricinuită de aceasta, ne osândim”. În ceea ce-l privește, Sfântul Isaac Sirul spune și el: „Frica de Dumnezeu este începutul vieții celei adevărate a omului”.

Cum se poate dobândi frica de Dumnezeu ?

Ea „este rodul credinței”. Pe de altă parte, ea este nemijlocit legată de lucrarea poruncilor, după cum spune Psalmistul: „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte” (Ps. 111, 1), „Fericiți toți cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui” (Ps. 127, 1) și Ecclesiastul: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui!” (Eccl. 12, 13). Legătura dintre ele este atât de puternică, încât adesea Părinții înțeleg prin frica de Dumnezeu însăși împlinirea poruncilor. Căci nu poate omul să arate că are cu adevărat această virtute decât dacă se supune voii lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Sale. Pentru că, altfel, și diavolii se tem de Dumnezeu, dar nu cu o frică virtuoasă, căci recunoașterea atotputerniciei și măreției Sale nu o însoțesc de împlinirea voii Lui.

Dezlipirea de lume și negrija duhovnicească de cele pământești duc și ele la frica desăvârșită de Dumnezeu. Aducerea-aminte de moarte și de cele de pe urmă, ca și însingurarea, care sunt legate de cele pomenite mai sus, înlesnesc și ele frica cuvioasă. Tot așa, cercetarea deasă a conștiinței, recunoașterea propriei păcătoșenii, întristarea și lacrimile o zămislesc pe ea. De asemenea, Părinții îi îndeamnă pe cei care voiesc s-o câștige să stea în preajma unui om duhovnicesc care are această virtute.

Frica de Dumnezeu – manifestare a harului

Să nu uităm totuși că, fiind o virtute, frica de Dumnezeu este o manifestare a harului, și nu este numai rod al strădaniei omenești, ci un dar al Lui, care trebuie cerut prin rugăciune. Mai ales prin rugăciune primește omul curăția care-l face să simtă frica de Dumnezeu; căci atâta vreme cât este supus patimilor, el nu are nici frica cea mai de jos. De aceea, chiar „frica începătoare” presupune o anumită sporire duhovnicească, ea nefiind propriu-zis o virtute a „începătorilor”, ci mai curând a celor îmbunătățiți.

Astfel, Sfântul Diadoh, folosindu-se de un limbaj medical, scrie: „Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit și s-au umplut de murdărie, nu simt lucrarea leacului; dar după ce sunt curățite, simt lucrarea lui, ajungând prin el la tămăduire deplină. Așa și sufletul: câtă vreme e neîngrijit și acoperit în întregime de lepra păcatelor, nu poate simți frica lui Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricoșată și aspră a lui Dumnezeu. Dar când începe să se curățească cu multă luare-aminte la rugăciune, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieții, care, mustrându-l, îl arde ca într-un foc fără durere”.

Roadele fricii de Dumnezeu

Roadele fricii de Dumnezeu, care este cu adevărat temei și condiție a vieții duhovnicești, sunt atât de mari și numeroase, încât Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Aveți o comoară neprețuită, mai presus de toate bogățiile (…): frica de Dumnezeu”.

Mai întâi, ea îl întoarce pe om de la rău, după cum învață Solomon (Pilde 14, 27; cf. 8, 13). Ea îl curăță pe om de tot păcatul și de toată patima, vădindu-se astfel ca un „leac” bun la toate. Sfântul loan Casian o numește cruce pe care se pironește nevoitorul pentru a muri lumii. Iar Sfântul Diadoh al Foticeei, subliniind rostul ei tămăduitor, spune: „ca un leac adevărat al vieții”, ea „arde (sufletul) ca într-un foc (…). Așa, curățindu-se treptat, ajunge la curățirea desăvârșită”.

* Jean Claude Larchet