Duminica a IV-a după Paști

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși,

Din Sfânta Evanghelie rânduită în această a patra duminică după Paști, Duminica Vindecării slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda, aflăm că în vechiul Ierusalim din vremea Mântuitorului se găsea un așezământ pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi; dar nu unul spitalicesc, ci unul al puterii lui Dumnezeu. Aflăm din paginile Sf. Scripturi că aici se afla o „scăldătoare”, un bazin cu apă… o apă obișnuită, însă din când în când, prin voia lui Dumnezeu, un Înger al Domnului venea și tulbura apa… și din apă obișnuită devenea o apă neobișnuită… tămăduitoare. Nu putem spune că era un izvor de apă vindecătoare pentru diferite boli așa cum avem și noi în țara noastră. Sf. Evanghelist Ioan ne spune că din când în când, la o vreme care nu se știa din timp, îngerul Domnului se cobora și tulbura apa. În acel moment, cel care reușea să intre primul în această apă mișcată de înger, se făcea sănătos indiferent de suferința pe care o avea. Să reținem deci că îngerul Domnului făcea apa vindecătoare numai din când în când și numai pentru unul singur, cel care se arunca primul.

Printre mulțimea de bolnavi ce se afla aici, era și un bărbat  care aștepta de 38 de ani ca să se vindece. Acesta era paralitic, nu putea să umble. Mântuitorul Hristos intră la un moment în această scăldătoare ce avea cinci izvoare, merge printre suferinzii ce se aflau aici și se oprește în fața acestui bărbat și îi pune următoarea întrebare: „Vrei să te faci sănătos?” Iar bărbatul Îi răspunde: „Vreau, Doamne, cum să nu vreau… de aceea sunt aici. Dar am totuși o problemă. Sunt singur… nu am pe nimeni care să mă arunce în apă atunci când îngerul Domnului tulbură apa. Până să mă târăsc eu la marginea bazinului altul mi-o ia înainte și se vindecă și pleacă acasă, iar eu rămân aici. Atunci, Domnul se uită la el și îi zice: Ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă! În acel moment omul acesta slăbănog și-a simțit picioarele însănătoșite, a simțit că se împlinește o minune. S-a ridicat, și-a luat targa pe care zăcea, a înfășurat-o și aplecat.

Un alt amănunt pe care îl mai aflăm din această Evanghelie este faptul că minunea aceasta cu vindecarea slăbănogului de la Vitezda s-a petrecut în zi de sâmbătă. Și știm cu toți că evreii, după legea lor, nu aveau voie să facă niciun fel de lucrare și nici măcar să umble (să călătorească) cu o sarcină, o povară în spate. Cărturarii și preoții îl mustră pe acest paralitic atunci când îl văd că umblă cu patul, cu acea targă pe care zăcuse atâta amar de timp. Dar el le spune că cel care m-a vindecat mi-a zis să-mi iau patul și să merg la casa mea. – Dar cine te-a vindecat? Cel vindecat nu a știut să răspundă cine l-a însănătoșit pentru că Iisus îndată ce l-a vindecat s-a strecurat printre mulțime și a plecat.

Puțin mai târziu Hristos îl întâlnește la Templu pe fostul paralitic, pe semne că venise să mulțumească lui Dumnezeu, și îi spune Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău! Acum află și el că Iisus fusese cel care îl vindecase. Acum el mărturisește solemn, în fața tuturor că Hristos Iisus a fost cel care l-a vindecat, depunând mărturie peste vremi și vremi despre bunătatea nemărginită a Mântuitorului.

Dragii mei,

Bărbatul acesta de la lacul sau scăldătoarea Betezda sau Vitezna nu avea pe nimeni. Era marea lui tristețe și singura lui plângere. El nu s-a văitat de nimic altceva decât de faprul că „nu are om”, nu are pe nimeni care să-l ajute. Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație am vedea ce vânzolealea, ce agitație se făcea atunci când cei suferinzi din acest loc vedeau că apa începe să fie mișcată de îngerul Domnului, era o vânzoleală teribilă, toți bolnavii, zecile poate sutele de bolnavi care erau acolo se îngrămădeau singure sau mai mult ajutați de alții să ajungă la marginea bazinului și să se arunce în apă. Ei bine, omul acesta nu avea pe nimeni de 38 de ani. Ceea ce ne impresionează este, pe de o parte, teribila singurătate a acestui om… să fii bolnav, să ai nevoie de ajutorul cuiva și să nu ai pe nimeni lângă tine… iar pe de altă parte este impresionantă extraordinara răbdare și speranță a acestui om. Cu toate că el nu avea pe nimeni, nu avea nicodată niciun sprijin cu toate acestea el așteaptă în continuare…. Așa cum spunea și ÎPS Mitropolit Bartolomeu „omul aștepta un OM”… și dacă nu a venit omul a venit Dumnezeu Omul.

Sfintele Evanghelii ne relatează că mai în toate cazurile bolnavii îl căutau pe Mântuitorul. Slăbănogii, orbii, leproșii se așezau la marginea drumului pe unde aflau că va trece Iisus și Îl rugau: Iisuse, Fiul lui Davil miluiește-mă, ai milă de mine! Minunea se producea de cele mai multe ori în urma unei întrebări: Crezi tu că pot Eu să fac aceasta? În cazul vindecării paraliticului de la Vitezda, nu bolnavul a ieșit în fața Mântuitorului, nu el L-a căutat pe Hristos, ci Dumnezeu a ieșit înaintea bolnavului.

Mântuitorul știa cu puterea Sa dumnezeiască de el că e bolnav de atâta amar de vreme. Nu s-a oprit în fața unuia care era acolo de scurtă vreme și care poate că avea și pe cineva pe lângă el ca să-l ajute, ci s-a oprit în fața acestuia care zăcea de foarte multă vreme în singurătate. Iată de ce spunem că Dacă nu l-a căutat el pe Dumnezeu, l-a căutat Dumnezeu pe el.

Pregătind cuvântul meu de astăzi mă gândeam la oamenii singuri, la văduve și văduvi care nu au pe nimeni, chiar și la acei bătrâni care se află în diverse instituții de asistență, azile, fie ele de stat sau private. Câtă durere și suferință le poate provoca această singurătate.

Cu ceva vreme în urmă am desfășurat cu binecuvântarea IPS Calinic un proiect de asistență religioasă pentru cei din penitenciare. Am fost în vizită cu mai multe grupuri de tineri la Penitenciarul Colibaș. Destul de mulți deținuți care au ajuns aici din divrese scăpări sau slăbiciuni de moment ne mărturiseau, ne vorbeau despre acea singurătate pe care o resimțeau acolo, deși ei erau foarte mulți într-o celulă. Cu toate acestea ei se simțeau singuri, se simțeau părăsiți. Cu fiecare zi care trecea peste ei trăiau senzația că lumea se îndepărtează de ei… și mamă, și tată, și soție, și copii, și rude și prieteni pentru că fiecare își vede de ale sale, iar ei rămân acolo zi de zi, an de an chinuiți de această părăsire și singurătate. Unii ar spune că primesc ce au meritat. Întradevăr ei își ispășesc o pedeapsă, dar părăsirea lor acolo este o pedeapsă în plus pentru ei. Nu întâmplător Mântuitorul ne spune când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? (Matei 5, 39)

Dragii mei,

Să ne rugăm pentru cei aflați în singurătate. Rugăciunea este cea care răzbate orice zid, orice depărtare, orice temniță. „În calea rugăciunii și a aripilor ei”, spunea același mitropolit Bartolomeu, nu există nici un fel de obstacol, nu poate fi oprită nici de depărtările cerului. Rugăciunea pătrunde chiar și prin întuneric și duce lumină în sufletele celor aflați în singurătate. Noi nu suntem Iisus ca să putem ieși în întâmpinarea bolnavului, a suferindului, dar suntem oameni creștini cu putere de rugăciune.

Iubiți credincioși,

Am să închei cu încă o învățătură pe care o desprindem din Evamghelia de astăzi. Am aflat că minunea se producea la acest lac din vreme în vreme, atunci când nimeni nu știa. Toți cei care căutau vindecarea trebuia să stea într-o permanentă stare de veghe pentru a putea prinde clipa când vine îngerul și face ca apa să fie tămăduitoare. Deci nu este vorba de o stare de simplă așteptare, ci o stare de speranță și de veghe, iar omul acesta a sperat timp de 38 de ani. Dumnezeu a ținut seama de această veghe și nădejde, a venit în fața lui și l-a vindecat.

Noi, creștinii suntem datori să stăm în permanentă stare de veghe pentru că nu știm „nici clipa, nici ceasul când va veni Fiul Omului”.  Așa cum omul nu cunoaște vremea când va părăsi această lume, tot așa noi ca omenire nu știm clipa când va avea loc Parusia, clipa când vom învia. Și pentru una și pentru alta, bunul creștin trebuie să fie pregătit, să stea drept, în stare de veghe, de rugăciune și mai ales în stare de nădejde.

Să avem, iubiții mei, credință, să veghem, să așteptăm și să sperăm, iar Dumnezeu va veni la fiecare atunci când crede El.

Amin!