Liturghia catehumenilor (Liturghia Sf. Ioan și a Sf. Vasile)

Cateheza trecută în care am vorbit despre Proscomidie am încheiat-o cu un citat din Sf. Ioan de Kronstadt. Vom începe această cateheză cu câteva rânduri scrise de același sfânt: „Ce poate fi mai măreț, mai mișcător, mai de-viață-făcător pe pământ decât slujirea Liturghiei? Aici se închipuie și se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc – unirea lui Dumnezeu cu oamenii prin întrupare, prin dumnezeiasca Sa învățătură, prin pătimire, moarte, îngropare și înviere – taina înnoirii și îndumnezeirii omenității, taina unirii oamenilor cu Dumnezeu prin întruparea, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.”(Sf. Ioan de Kronstadt, Liturghia cerul pe pământ, p. 160)

Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, respectiv a Sfântului Vasile datează din aceeași perioadă, din secolul al IV-lea. În vechime lucrurile erau puțin diferite de cele de acum, duminica și în sărbători, în bisericile răsăritene era oficiată Liturghia Sfântului Vasile, iar peste săptămână a Sfântului Ioan.

Faptul că în cele din urmă s-a impus a Sfântului Ioan poate fi explicat prin prisma anaforalei mai scurte decât a Sfântului Vasile. Ce este anaforaua? Despre acest termen am mai vorbit și în prima cateheză. Am putea spune că anaforaua este suita de rugăciuni de mulțumire și laudă aduse lui Dumnezeu ce preced momentului prefacerii pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului. Cu alte cuvinte rugăciunile ce se rostesc în taină în timpul cântărilor de la strană, „Cu vrednicie și cu dreptate…”, „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…”, „Pe Tine Te lăudăm…” constituie Anaforaua Sfintei Liturghii.

După cum am putut observa și în cateheza anterioară, Sfânta Liturghie are trei părți importante: Proscomidia, Liturghia catehumenilor (învățătoare) și Liturghia credincioșilor (sfințitoare). Dacă ceea ce se petrece în Proscomidiar, nu putem vedea din poziția de credincioși, Liturghia cuvântului și Liturghia euharistică pot fi urmărite până în cele mai mici detalii.

Am folosit expresia de Liturghia catehumenilor. Aceasta își are originile în primele veacuri creștine când la această parte participa acea categorie de credincioși care nu erau încă botezați, ci erau în proces de educare creștină și care purtau numele de catehumeni. Cu alte cuvinte, în această secvență liturgică arhiereii, preoții și diaconii aveau ca preocupare principală învățarea evanghelică a celor ce doreau să intre în Biserica lui Hristos.

Liturghia catehumenilor – Binecuvântarea mare

Sfânta Liturghie începe cu Binecuvântarea mare: Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…. Această binecuvântare o rostește preotul făcând semnul Sf. Cruci cu Sf. Evanghelie peste Sfânta Masă și Sf. Antimis. Prin această formulă ni se descoperă dogma Sfintei Treimi și lucrarea iconomiei divine. Am spus cu altă ocazie că Sf. Liturghie înseamnă și lucrare comună (publică). Această lucrare a Sfintei Liturghii este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Această binecuvântare scoate în evidență și latura eshatologică a Sfintei Treimi și asta pentru că face referire nu doar la persoanele trinitare ci și la Împărăția cea Veșnică. În această împărăție vom trăi veșnic și fără ea nu putem viețui pe pământ.

Liturghia catehumenilor – Ectenia mare

Sfânta Liturghie continuă cu Ectenia mare. Cuvântul „ectenie” își are originea în limba greacă, din termenul ἐκτενής (ektenis), care înseamnă „stăruitor” sau „insistent”. Termenul „ἐκτένεια” (ektenia) se traduce prin rugăciune stăruitoare sau cerere intensă.

În tradiția liturgică ortodoxă, ectenia reprezintă o serie de rugăciuni rostite de preot sau diacon și urmate de răspunsuri din partea credincioșilor, cum ar fi „Doamne, miluiește” sau „Dă, Doamne”. Scopul ecteniei este de a înălța rugăciuni colective către Dumnezeu. Această ectenie se numește mare întrucât cuprinde aproape toate cererile din viața omului, în special cele pentru pace îndelungată. Pacea este oxigenul lumii. Avem nevoie de pace în sufletele noastre și dacă avem pace în inimile noastre avem pace și între noi.
Răspunsul credincioșilor la fiecare cerere a acestei ectenii este Doamne miluiește. Fiind cea mai scurtă rugăciune a Bisericii, cea mai concentrată și cuprinzătoare, ea spune totul și face minuni. Acest Doamne miluiește face minuni doar în stare de curăție și este fundamentul în teologia rugăciunii curate a inimii.

Liturghia catehumenilor – Antifoanele

După încheierea Ecteniei mari urmează Antifoanele. Cuvântul antifon provine din limba greacă, din termenul ἀντίφωνον (antíphōnon). Literal, poate fi tradus ca răspuns sau sunet opus. În sens liturgic, cuvântul antifon înseamnă cântări alternante între două grupuri de coriști sau între cor și preot. Această alternare simbolizează dialogul dintre Biserică și Dumnezeu, dar și participarea activă a întregii comunități la rugăciune. Practica cântării antifonice își are rădăcinile în cultul iudaic, unde psalmii erau cântați alternativ de două grupuri.

Primul Antifon este Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al lui (Psalmul 102, 1) Aceste verset este chintesența Psalmului 102. Este un imn special, doxologia cea mai strălucită a îndurării și milostivirii lui Dumnezeu.

Al doilea Antifon este: Unule născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-te Hristoase Dumnezeule, cu moarte pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi. Acest tropar (antifon) a fost compus de Împăratul Iustinian ca să fie cântat în ctitoria sa, biserica Sfânta Sofia. Este o cântare hristologică care cuprinde în rezumat 6 articole din Simbolul de Credință.
La al treilea Antifon cel mai adesea se cântă fie Fericirile, fie o cântare a Maicii Domnului sau troparul sărbătorii.

Liturghia catehumenilor – Vohodul mic

În timp ce se cântă Antifonul al treilea urmează Vohodul Mic. Cuvântul vohod are originea în limba slavonă bisericească și provine din termenul slavon входъ (vhodŭ), care înseamnă intrare sau pătrundere.
În primele secole ale creștinismului (- VII) Sfânta Liturghie începea direct cu această intrare (vohod) cu Evanghelia. Credincioșii intrau în biserică împreună cu preotul care ținea în mână Sfânta Evanghelie. În acea perioadă Proscomidia, era săvârșită de diaconi nu în Sfântul Altar, ci într-o anexă sau chiar în pridvorul bisericii. După secolul al VII-lea, s-a consacrat această rânduială pe care o ținem neschimbată și noi astăzi.

La Vohodul cu Sfânta Evanghelie preotul ține Sfânta Evanghelie ridicată la înălțimea feței. Acest lucru semnifică faptul că Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu care vine în lume este acoperit de mister. Când Hristos a venit în lume și S-a născut în cetatea Bethleem, cerul s-a deschis și mulțime de oștiri îngerești au coborât din cer la ieslea pruncului. În timpul Vohodului mic preotul rostește rugăciunea: Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele îngerilor și ale Arhanghelilor, spre slujba slavei tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și preamăresc bunătatea Ta.

Vohodul mic înseamnă și apariția tăcută a Domnului în lume, de aceea Sfânta Evanghelie este închisă. Preotul, după ce ajunge cu Sfânta Evanghelie în mijlocul bisericii, cu fața spre Sfântul Altar se închină de trei ori și binecuvântează ușile împărătești: Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor.” Această binecuvântare simbolizează pe de o parte intrarea Arhiereului o singură dată în Sfânta Sfintelor, iar pe de altă parte, intrarea de trei ori binecuvântată a sfinților lui Dumnezeu în împărăția Cerurilor.

Înțelepciune drepți!

Cuvântul Înțelepciune se referă la Evanghelie care este Domnul Hristos, Înțelepciunea cea adevărată, coborâtă de sus. Iar drepți se referă la credincioșii care primesc drepți și cu evlavie înțelepciunea descoperită prin Evanghelie de Dumnezeu. Credincioșii trebuie să-și înalțe mintea și inima drept, și să ia seama la ceea ce urmează să se întâmple. Adică Hristos este aici înconjurat de îngeri și Arhangheli și intră în Sfântul Altar.

Un alt detaliu de care să ținem seama este și faptul că preotul ține Sfânta Evanghelie cu icoana Învierii îndreptată către credincioși, iar icoana Răstignirii îndreptată către el. Lucrul acesta are o semnificație teologică și liturgică profundă, exprimând adevărurile esențiale ale credinței creștine.

Credincioșii privind icoana Învierii înțeleg mesajul central al Evangheliei: Hristos Cel Înviat este izvorul mântuirii, al bucuriei și al biruinței asupra păcatului și morții. Este o chemare la viață nouă, la participarea la Învierea lui Hristos prin credință, pocăință și împărtășire cu Sfintele Taine.Preotul privind icoana Răstignirii, înțelege că slujirea sa este o participare la jertfa lui Hristos. El este chemat să urmeze modelul de slujire jertfelnică al Mântuitorului, să poarte în suflet Crucea, adică sacrificiul, smerenia și dăruirea totală pentru mântuirea celor pe care îi păstorește.
În teologia noastră creștin ortodoxă Răstignirea și Învierea sunt inseparabile. Preotul poartă conștiința că nu există Înviere fără Cruce, iar credincioșii, văzând icoana Învierii, sunt invitați să-și amintească faptul că biruința asupra păcatului vine prin asumarea crucii personale.

În timp ce se cântă Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos… , preotul intră în Sfântul Altar, așează Sfânta Evanghelie pe Sfânta masă, deasupra Sfântului Antimis.

Liturghia catehumenilor – Trisaghionul

După Vohodul mic urmează Cântarea Trisaghionului: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi! Trisaghion vine de la grecescul tris – aghios = de trei ori sfânt. Cântarea exprimă slava adusă Sfintei Treimi și își are rădăcinile în cântarea îngerilor descrisă de profetul Isaia: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot! (Isaia 6, 3), cântare pe care îngerii o intonează în fața Tronului lui Dumnezeu.

Tradiția bisericească menționează faptul că această cântare a fost introdusă în cult în urma unor cutremure mai mari și mai mici care au avut loc timp de patru luni pe vremea Sfântului Proclu (sec. V), patriarh de Constantinopol. În tot acest timp oamenii au ieșit din casele lor, locuiau în corturi și se rugau pentru mila lui Dumnezeu. Potrivit acestei tradiții, un copil din mulțime a fost ridicat în văzduh în mod minunat. Aici a auzit îngerii cântând cântarea Sfinte Dumnezeule. Sfântul Proclu l-a rugat pe copil să psalmodieze de mai multe ori cântarea auzită de la îngeri și astfel au învățat-o și au cântat-o cu toții.

Liturghia catehumenilor – Citirea APOSTOLULUI si a SFINTEI EVANGHELII

După cântarea Trisaghionului urmează citirea Apostolului și a Sfintei Evanghelii. Citirea din Apostol nu înseamnă repetarea unui simplu text, ci prezența persoanei sfinte a Apostolului, care se adresează tuturor și îi numește pe toți frați. De ce se citește întâi Apostolul și nu Evanghelia? Iată ce ne răspunde Sf. Nicolae Cabasila: …pentru că cele săvârșite la Sfânta Liturghie se dezvălui progresiv, de la cele mai de jos, spre cele de sus, citim mai întâi Apostolul și apoi Evanghelia.

După ce se termină de citit pericopa Apostolică rânduită se cânta cântarea Aliluia. Suntem tentați să credem că această cântare este legată de citirea Apostolului, dar ea de fapt ea se cântă măreț, pe larg, melodic făcând legătura cu citirea Sfintei Evanghelii. Citirea din Sfânta Evanghelie este Paradisul din care izvorăște Sfântul Duh cu zeci de mii de râuri ale căror valuri nu sunt valuri de apă ci harismele Duhului Însuși. acest izvor se împarte fiecărui suflet, fără să se împuțineze și să dispară, se oferă desăvârșit tuturor și fiecăruia în parte. (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia Sf. Matei).

În rânduielile vechi ale Sfintei Liturghii, după citirea din Apostol și Evanghelie urma predica sau cuvântul de învățătură. În zilele noastre se mai păstrează în unele biserici și mânăstiri acest lucru. Însă, în cele mai multe biserici, din motive practice, preoții rostesc predica la final, după Chinonic. Și asta pentru că se dorește ca acest cuvânt de învățătură să fie ascultat și de cei care au întârziat să vină la biserică.
După ce se citește pericopa rânduită, preotul intră în Sfântul Altar și așează Sf. Evanghelie pe Sfânta Masă, într-o parte cu cotorul îndreptat spre el.

Liturghia catehumenilor – Ectenia întreită

Urmează Ectenia întreită. Se numește așa pentru că la răspunsuri se cântă Doamne miluiește de trei ori. La această ectenie, ca și la cea mare pot fi adăugate și diferite cereri speciale.

Ectenia catehumenilor

După lecturile biblice, (predica) și Ectenia cererilor, preotul continuă cu Ectenia catehumenilor. În perioada primară, când exista instituția catehumenatului, la Sfânta Liturghie erau rânduite rugăciuni și pentru cei nebotezați. Catehumenii erau cei care se pregăteau pentru primirea Sfântului Botez. Ectenia catehumenilor are scopul de a cere ajutorul lui Dumnezeu pentru cei care se pregătesc să primească botezul. Ea cuprinde mai multe cereri prin care se roagă pentru: Iluminarea catehumenilor – să înțeleagă adevărurile de credință; Învățarea Cuvântului lui Dumnezeu; Păzirea și protecția lor; Pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine.

Ectenia catehumenilor se încheie cu îndemnul: „Cei chemați, ieșiți…!”. După acest momnet catehumenii părăseau biserica, întrucât partea următoare a Liturghiei (Liturghia credincioșilor) era rezervată celor botezați.

De ce este încă potrivită Ectenia catehumenilor?

Întâi de toate ea are o valoarea simbolică și educativă. Toți suntem, într-un sens spiritual, în permanentă formare și catehizare. Creștinul ortodox trebuie să-și adâncească neîncetat cunoașterea lui Dumnezeu și să trăiască o viață de pocăință, pregătindu-se continuu pentru Împărăția cerurilor.
În sens larg, pot exista și astăzi catehumeni – persoane care doresc să se boteze, dar și aceia care, deși botezați, trăiesc departe de viața Bisericii și au nevoie să reînceapă o viață duhovnicească activă. Prin această ectenie, Biserica se roagă pentru toți cei care încă nu au descoperit deplin credința sau sunt în căutarea Adevărului.

---