Schisme și „biserici” ortodoxe necanonice: un pericol pentru unitatea Bisericii

Un fenomen tot mai vizibil în ultimii ani este apariția, în jurul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), a unor schisme și a unor „biserici” ortodoxe necanonice — grupări și asociații care se numesc ortodoxe, dar nu se află în comuniune canonică cu Biserica-mamă.

Unitatea Bisericii nu este o chestiune de organizare, ci un adevăr de credință: mărturisim, în Crez, „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. De aceea, dezbinarea nu este o simplă neplăcere administrativă, ci o rană vie în Trupul lui Hristos.

„Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una.” (Ioan 17, 21)

Articolul de față privește onest acest pericol: cum au apărut schismele în BOR, ce sunt aceste structuri necanonice și – cel mai important – care sunt cauzele reale care i-au împins pe unii oameni, adesea credincioși sinceri, până la ruptură.

Cum au apărut schismele în Biserica Ortodoxă Română

Fenomenul are, în realitate, două straturi care nu trebuie confundate.

Schisma stilistă și calendarul „de stil vechi” (1924)

Cel dintâi strat este stilismul, cu rădăcina în anul 1924. După Conferința panortodoxă de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă Română a adoptat calendarul iulian îndreptat („stilul nou”). O parte dintre preoți și credincioși au refuzat schimbarea, dorind să prăznuiască după vechiul calendar; tensiunea s-a adâncit când, între 1926 și 1928, Paștile a fost serbat odată cu Biserica Apuseană.

În jurul ieromonahului Glicherie Tănase s-a format primul nucleu al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, cu centrul la Slătioara. Lipsită multă vreme de ierarhie proprie, gruparea a căpătat episcopi abia după ce a atras de partea ei un fost arhiereu al Bisericii oficiale. Recunoscută juridic în 1990, ea rămâne până astăzi în afara comuniunii cu Ortodoxia canonică.

Valul recent: Sinodul din Creta (2016) și „întreruperea pomenirii”

Al doilea strat, mai apropiat de îngrijorarea noastră, s-a ivit după Sfântul și Marele Sinod din Creta (iunie 2016). O parte dintre clerici și monahi au contestat participarea ierarhilor români și au trecut la „întreruperea pomenirii” episcopilor — adică au încetat să-i mai pomenească la slujbe — invocând canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861).

Câțiva preoți au fost caterisiți, fenomenul a atins și unele mănăstiri, iar mediile online au dat protestului o amploare pe care numărul real al participanților nu o justifica întotdeauna. Peste acest strat teologic se suprapune, de decenii, un fenomen mai difuz: preoți caterisiți pentru abateri canonice, morale sau administrative, care și-au întemeiat structuri proprii, afiliate adesea unor jurisdicții necanonice din străinătate.

„Asociații” care se numesc ortodoxe, „biserici” ortodoxe necanonice

Pentru a înțelege corect fenomenul, trebuie lămurită mai întâi o distincție pe care mulți credincioși o confundă: deosebirea dintre recunoașterea de către stat și recunoașterea canonică.

Cult recunoscut vs. asociație religioasă (Legea 489/2006)

Legea nr. 489/2006 recunoaște în România 18 culte, care sunt persoane juridice de utilitate publică — Biserica Ortodoxă Română fiind unul dintre ele. Sub acest nivel există o categorie inferioară, asociațiile religioase, iar mai jos simple grupări religioase. Fiindcă legea nu îngăduie ca numele unui cult recunoscut să fie preluat identic, aceste grupări se înregistrează ca asociații purtând în titlu cuvântul „ortodox” — dobândind astfel, în ochii publicului, o aparență de legitimitate, deși rămân în afara Bisericii.

Principalele structuri necanonice din România

• Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România (stiliștii de la Slătioara);
• Asociația Religioasă „Credința Străbună”;
• Asociația „Biserica Creștină Ortodoxă Valahă”, întemeiată de un fost preot caterisit;
• Asociația Religioasă a Comunităților Dreptslăvitoare ale Răsăritului;
• „mitropolii” personale — precum cea „Autonomă după Vechiul Calendar” (Gheorghe/Gherasim Bratu, condamnat de instanțe pentru exercitarea fără drept a profesiei de cleric) sau „Mitropolia Moldovlahiei”, afiliată unei jurisdicții ucrainene.

Un semn revelator este „ușa turnantă”: aceiași clerici trec succesiv de la o asociație la alta, dovadă că nu ne aflăm în fața unei Biserici, ci a unor structuri fără stabilitate lăuntrică.

Exemplu concret: Asociația „Biserica Creștină Ortodoxă Valahă” este înregistrată ca simplă asociație religioasă, nu un cult și cu atât mai puțin o Biserică Ortodoxă canonică. Chiar propriul ei statut o descrie drept o structură „fără comuniune eclesiastică” cu celelalte organizații religioase din România. Surse din afara ei arată că a fost întemeiată de un fost preot al BOR, caterisit, pe nume Ioan Preoteasa, care și-a luat ulterior titlul de „Arhiepiscop și Mitropolit Ioan” (†2022). Este un caz tipic pentru felul în care o inițiativă privată, îmbrăcată în veșmânt „ortodox” și avizată doar juridic, ajunge să pară, fără a fi, o Biserică.

Ce înseamnă „lipsa canonicității”

Înseamnă că aceste structuri nu se află în comuniune euharistică cu Bisericile Ortodoxe canonice; că „hirotoniile” lor sunt socotite de dreptul canonic în afara succesiunii apostolice recunoscute de Biserică; și că Tainele săvârșite acolo sunt privite drept lipsite de validitate. Pe scurt: înregistrarea la stat nu conferă har. Statul poate recunoaște o asociație; numai Biserica, prin comuniune și succesiune apostolică, mărturisește lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine.

Onestitatea ne cere însă să redăm și felul în care aceste grupări se înțeleg pe ele însele: ele susțin că sunt structuri legale, iar stiliștii se prezintă nu ca sectă, ci ca păstrători ai unei Ortodoxii „neschimbate”. A înțelege această auto-percepție nu înseamnă a le da dreptate, ci a putea vorbi cu cei prinși în ea.

Poziția oficială a Bisericii în astfel de cazuri este limpede. Într-un comunicat referitor la „Mitropolia Autonomă după Vechiul Calendar «Episcop Gherasim»” (2015), Biroul de presă al Patriarhiei Române a arătat că această grupare nu are calitatea de asociație religioasă și că „nu este canonică şi nici nu are dreptul legal de-a oficia slujbe religioase”, Sfântul Sinod recomandând credincioșilor să nu se lase înșelați.

Cauzele reale ale scindărilor

Aici se află miezul discuției, pentru că fără înțelegerea cauzelor orice combatere rămâne stearpă. Dezbinările nu se nasc din senin, nici numai din reavoință; ele cresc, de obicei, pe un teren de nemulțumiri reale, cărora li se adaugă erori de discernământ.

1. Atașamentul față de calendar și tradiția liturgică

Pentru mulți, schimbarea din 1924 a fost trăită ca o cedare în fața Apusului, ca o atingere adusă rânduielii primite din străbuni. Chiar dacă motivele reformei erau întemeiate, felul grăbit în care a fost impusă a lăsat o rană de neîncredere care mocnește până azi.

2. Teama de ecumenism și respingerea Sinodului din Creta

Motorul valului recent. Pentru cei care au întrerupt pomenirea, dialogul interconfesional și textele de la Creta au părut o trădare a caracterului unic al Bisericii. Trebuie spus limpede că îngrijorarea față de relativizarea credinței este, în sine, legitimă și împărtășită de mulți ortodocși echilibrați. Eroarea nu stă în grija pentru dreapta credință, ci în saltul de la protest la ruptură. Biserica a răspuns că la Creta nu s-a proclamat nicio erezie și că oprirea pomenirii este îngăduită, nu poruncită.

3. Abuzurile percepute și conflictele cu ierarhia

Poate cea mai dureroasă cauză. Multe „biserici” paralele au fost întemeiate nu din pricini dogmatice, ci de preoți care s-au simțit nedreptățiți: pedepsiți disproporționat, lipsiți de posibilitatea reală de a se apăra, ori puși în fața unei administrații care, după ce lăcașurile au trecut în patrimoniul centrelor eparhiale, a lăsat comunitatea locală fără drept de decizie. Aici pericolul nu vine dinspre erezie, ci dinspre felul în care este exercitată autoritatea. O Biserică ce nu ascultă rănile de la firul ierbii își produce, fără să vrea, propriii disidenți.

4. Pandemia, vaccinarea și curentele conspiraționiste

În 2020–2021, restricțiile la slujbe, disputa privind modul împărtășirii și mai ales controversa vaccinării au polarizat profund mediul ortodox. În vreme ce Patriarhia a adoptat o poziție rezonabilă, mediile radicale au vehiculat narațiuni apocaliptice și conspiraționiste, de la „semnul fiarei” la temeri legate de noile tehnologii. Un antivaccinism preluat din alte spații religioase a pătruns și în zona conservatoare, împreună cu interpretări „pseudoprofetice” ale Scripturii. Pandemia a scos „la vedere” o fractură mai veche.

5. Naționalismul „filetist” și tensiunile geopolitice

O cauză de formulat cu prudență, fiindcă este obiect de polemică intensă. Filetismul — subordonarea credinței față de neam — a fost osândit ca erezie încă din 1872. Astăzi, un discurs care amestecă religia cu ideologia națională, precum și rivalitatea dintre orientările pro-Constantinopol și pro-Moscova, alimentează suspiciuni și tabere. Sunt teme fierbinți, cu acuzații venind din toate direcțiile; le semnalăm ca dezbatere, nu ca verdict.

6. Cauze duhovnicești: „râvna fără dreaptă socoteală”

Dincolo de toate, stau cauze duhovnicești și sociologice: neîncrederea în instituții, nevoia de lideri charismatici care oferă certitudini simple, camerele de ecou din mediul online și o anumită imagine de sine de „rămășiță aleasă”. Părinții numeau această boală râvnă fără dreaptă socoteală: un zel pentru credință care, lipsit de smerenie și de ascultare, se preface în mândrie și rupe tocmai unitatea pe care crede că o apără.

Un pericol pentru întreaga Ortodoxie, nu doar pentru BOR

De ce vorbim de un pericol real, și nu doar de un incident local? Mai întâi, pentru că fragmentează Trupul lui Hristos și tulbură pacea Bisericii. Apoi, pentru că înșală credincioșii de bună-credință, care ajung să creadă că primesc Sfintele Taine acolo unde Biserica nu recunoaște lucrarea harului. Nu în ultimul rând, pentru că aceleași linii de falie – ecumenismul, calendarul, raporturile dintre Bisericile-surori – traversează întreaga Ortodoxie. Ceea ce începe ca o „îngrădire” de un episcop se poate încheia, peste ani, ca o grupare cu propriul „sinod”, nerecunoscut de nimeni.

Un alt pericol pentru Ortodoxie este și apariția în mediul online a diferitelor grupuri care se autointitulează ortodoxe, dar care nu au nicio treabă cu Ortodoxia. Nu tot ce poartă numele „ortodox” este Ortodoxia. Citiți și articolul: Cum recunoști, pe WhatsApp sau pe Facebook, un grup care doar pare ortodox.

Concluzie: chemarea la întoarcere

Un cuvânt de învățătură nu se poate opri la diagnostic. Sfinții Părinți au fost neînduplecați față de schismă tocmai pentru că îi iubeau pe cei căzuți în ea. Răspunsul Bisericii nu poate fi doar mustrarea, ci și smerita cercetare de sine: acolo unde există abuz, el trebuie îndreptat; acolo unde există durere, ea trebuie ascultată; acolo unde există rătăcire, ea trebuie lămurită cu blândețe.

Iar noi, credincioșii, suntem chemați deopotrivă la două lucruri: să ținem cu tărie la unitatea Bisericii celei canonice, ferindu-ne de structurile care, sub chip de „ortodoxie curată”, ne despart de Trupul lui Hristos; și să ne rugăm, cu durere și cu dragoste, pentru cei plecați, ca Domnul să adune iarăși pe cei risipiți. Căci El Însuși S-a rugat pentru aceasta: „Ca toți să fie una”.

Întrebări frecvente:

Repere bibliografice

• Sfânta Scriptură: Evanghelia după Ioan, cap. 17; Epistola către Efeseni, cap. 1.
• Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (anul 861).
• Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii soborniceşti; Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni (Omilia a XI-a).
• Sinodul de la Constantinopol (1872) — osândirea filetismului (etnofiletismului).
• Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.
• Comunicate ale Patriarhiei Române privitoare la receptarea Sfântului și Marelui Sinod din Creta (2016).
• Biroul de presă al Patriarhiei Române, comunicat despre „Mitropolia Autonomă după Vechiul Calendar «Episcop Gherasim»” (nu este asociație religioasă, nu este recunoscută canonic), Basilica.ro, 2015: https://basilica.ro/asociatia-autointitulata-mitropolia-autonoma-dupa-vechiul-calendar-episcop-gherasim-nu-are-calitate-de-asociatie-religioasa-si-nu-este-recunoscuta-canonic-de-biserica-ortodoxa/
• Surse enciclopedice și de presă privind Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România (Slătioara) și structurile necanonice contemporane.

Notă: Aspectele privitoare la naționalism-filetism și la dimensiunea geopolitică sunt prezentate ca dezbatere, nu ca verdict. Acolo unde structurile sunt legate de persoane, articolul evită reluarea unor acuzații nedovedite. Sursele principale: Sfânta Scriptură; canonul 15 al Sinodului I-II (861); Sfântul Ciprian al Cartaginei și Sfântul Ioan Gură de Aur; Legea nr. 489/2006; comunicate ale Patriarhiei Române privind Sinodul din Creta.

Schisme și „biserici” ortodoxe necanonice: un pericol pentru unitatea Bisericii

Tags: asociații religioase Biserica Ortodoxă Română canonicitate ecumenism ortodoxie schismă Sinodul din Creta stilism