Predică la Duminica a 23-a după Rusalii – Lanțuri fără paznic
Predică Duminica a 23-a după Rusalii – EVANGHELIA: Luca 8, 26–39
Cuprins
Un viu printre morminte
Am ascultat duminica trecută Evanghelia cu minunea învierii fiului văduvei din Nain. Un tânăr mort, singurul fiu al mamei sale, era scos din cetate, iar Hristos a atins patul pe care era așezat, tânărul a înviat, iar cei ce îl duceau s-au oprit (Luca 7, 11–16). Astăzi Evanghelia ne duce acolo unde ajung astfel de cortegii, la morminte, și găsește printre ele un om viu.
Luca descrie manifestările unui demonizat din ținutul Gherghesenilor: de multă vreme nu mai punea haină pe el și „în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27). Cei din cetate îl legau în lanțuri și în obezi și-l păzeau, iar el le sfărâma.
Ne place să-l trecem la rubrica „cazuri de demult”, dintr-un ținut pe care nu l-am văzut. Eu cred că Evanghelia nu ne povestește aici despre altcineva. Vedem un om care sfărâmă fierul și tot nu e liber, și mă tem, iubiți credincioși, că nu stăm noi mult mai bine.
Putere fără drum
Oamenii acestei cetăți au făcut ce știau: lanțuri, obezi, pază. Și noi punem lanțuri, când trebuie. O casă fără reguli nu-i casă, iar părintele care ia telefonul din mâna copilului la miezul nopții nu greșește cu nimic.
Dar Luca spune ceva despre omul acesta: „sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie” (Luca 8, 29). Să ne oprim puțin la verb. Era dus. Vedeți? Avea putere să rupă fierul și nu avea putere să aleagă direcția în care merge. Fierul oprește mâna, nu pe cel care o mișcă.
Vindecarea nu a venit din lanțuri, oricâte ar fi fost. A venit când Hristos a poruncit duhului să iasă din om, fără să-l lege pe om de nimic. O ordine de afară ne trebuie. Dar ordinea care ne ține în picioare când nu ne mai vede nimeni e cea din interiorul nostru.
Lanțuri fără paznic
Azi libertatea înseamnă mai ales să nu-ți spună nimeni ce să faci. „Fac doar ce vreau eu, fac ce-mi place mie…” Avem la îndemână, cum n-a avut nimeni înaintea noastră, toate filmele și toate știrile lumii, la orice oră din zi. Stăpânim unelte pe care strămoșii noștri nici nu și le-ar fi închipuit, și nu ne mai stăpânim mâna care se duce singură după telefon.
Spui „doar să mă uit o clipă” și, când ridici capul, e unu noaptea. Nimeni nu te-a obligat. Dar cine alege de o mie de ori același lucru nu mai alege; la un moment dat, lucrul acela alege pentru el. Partea grea e că lanțul acesta n-are paznic, îl ținem noi. Tinerii știu cel mai bine despre ce vorbesc. La cei de peste șaizeci de ani lanțurile sunt mai tăcute: o supărare veche pe un copil sau pe un frate, pentru un hotar de pământ, și un televizor la care se uită și care toarnă frică în casă de dimineață până seara.
Hristos îl întreabă: „Care-ți este numele?” Și el răspunde: „Legiune” (Luca 8, 30). Evanghelistul adaugă: „demoni mulți intraseră în el”. Cuvântul e latinesc: legiunea era unitatea armatei romane, de câteva mii de soldați. Observați cine a răspuns. Hristos întreabă un om și răspunde altcineva. Omul nu mai are un cuvânt al lui. Are mulți stăpâni, fiecare cu glasul lui, și niciunul nu e el.
Să nu înțelegem greșit: Evanghelia descrie o stăpânire anume, și eu n-o lipesc de orice neputință. Cine stă mult pe telefon nu e neapărat demonizat, iar cine are o boală psihică nu e musai stăpânit de demoni; e bolnav și are nevoie de doctor și de rugăciune.
Mai am însă un lucru de spus celor care au căzut de zece ori în același păcat și familiilor lor, care le-au pus de mult eticheta: omul nu se reduce la diagnosticul lui, la dependența lui sau la greșeala lui. Eticheta e și ea un lanț, și cei din jur o pun repede. Indiferent de eticheta pe care o punem sau judecata pe care o facem noi față de un pătimaș (demonizat), Dumnezeu nu încetează să-l recunoască.
Mai spune Evanghelia ceva, fără să ridice vocea: omul acesta era cel mai singur om din ținut, și singurătatea nu l-a făcut liber. Cine crede că libertatea înseamnă să nu depinzi de nimeni ar face bine să se uite la el o clipă.
Libertatea nu înseamnă că poți face orice. Înseamnă că nimic nu te mai duce într-o direcție greșită, sau unde nu vrei.
La picioarele Lui
Când ies oamenii din cetate să vadă ce s-a întâmplat, găsesc un om „îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus” (Luca 8, 35). Atât spune Luca. Nu ne dă niciun alt detaliu. Nici nu a mulțumit. Omul acesta doar stă jos.
Mă gândesc la tot ce ar fi putut face întâi un om scăpat de o asemenea robie: să alerge prin cetate, să strige, să se bucure, să vestească și altora. El a stat. Ne aducem aminte că tot așa ascultă și Maria, sora Martei (Luca 10, 39). Cel care fusese dus fără voia lui prin pustie putea acum să meargă oriunde, și totuși a rămas. Mie asta mi se pare libertatea, să poți pleca oriunde și totuși să rămâi să asculți.
N-a ieșit singur din robie. Fiul risipitor și-a venit în sine și a hotărât să se întoarcă (Luca 15, 17–20). Omul acesta nu putea nici atât, și Hristos a venit până la el. Unor iudei le spune Hristos, în Evanghelia după Ioan, că cine săvârșește păcatul ajunge rob al lui și că numai Fiul poate face pe cineva liber (Ioan 8, 34–36). Cine a încercat să se lase singur de ceva știe cât ține o hotărâre luată într-o seară de luni.
Hristos a cerut un nume și omul l-a dat, așa cum era. Așa arată, cred, și o spovedanie bună: îți spui numele și îi spui pe nume și lanțului (păcatului) pe care-l porți. Lanțul rămas fără nume, adică nemărturisit, te ține cel mai bine legat, înrobit.
E mai greu acasă, la oameni care ne știu
Oamenii din cetate l-au găsit întreg la minte „și s-au înfricoșat” (Luca 8, 35). Apoi toată mulțimea L-a rugat pe Hristos să plece, „căci erau cuprinși de frică mare” (Luca 8, 37). Se temeau de vindecare. Cu un om legat și știut, lumea știa ce are de făcut. Cu unul schimbat, nu mai știa.
Hristos pleacă. Nu încearcă să se impună. Cel care a poruncit duhurilor îi lasă pe oameni să aleagă, chiar și atunci când aleg să rămână fără El.
Iar omul vindecat cere să rămână cu El, dar nu primește încuviințare. Sfântul Teofilact al Bulgariei vede în dorința aceasta semnul unei minți însănătoșite: omul Îl recunoscuse pe Binefăcătorul lui și nu voia să se mai despartă de El. Se putea teme, adaugă tâlcuitorul, că fără Mântuitorul va cădea iar sub stăpânirea demonilor. Hristos nu răspunde fricii acesteia cu o ședere lângă El, ci cu o trimitere: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). De câte ori am spus și altora binele pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu?
Acasă e locul greu. Acolo ne știu toți: ce-am fost și cum ne-am purtat când eram rătăciți. Ar fi mai ușor să rămânem undeva departe, lângă Hristos, feriți de privirile celor care ne cunosc slăbiciunile. Dar credința se trăiește și acolo unde ne așteaptă neînțelegeri.
Dragii mei, nu vă cer multe. Pentru că nu suntem foarte departe de Postul Crăciunului, vă rog să alegeți în perioada ce urmează un singur lanț (păcat, viciu) și să-i spuneți pe nume, mai ales unui duhovnic, la Sfânta Spovedanie, sau măcar în rugăciune, până ajungeți în scaunul de spovedanie. Apoi mergeți acasă. Nu doar cei tineri, ci toți cei care stau pe telefon mai mult de 3 ore pe zi, să facă efortul de a sta la masă fără telefon. Să-l lase în altă cameră. Cine are un frate cu care nu mai vorbește de ani, să-l sune. Poate nu răspunde. Să-l sune oricum.
Omul din ținutul Gherghesenilor se duce acasă și vestește, în toată cetatea, cât bine i-a făcut Iisus (Luca 8, 39). Cetatea care Îl rugase pe Hristos să plece a auzit totuși despre El, de la un om pe care îl știa legat.
Doamne Iisuse Hristoase, Care ai poruncit duhurilor să iasă din om, poruncește și peste tot ce ne duce pe noi încotro nu vrem, și ajută-ne Tu să ajungem acasă schimbați. Amin.
Citește și predica de la Duminica a 21-a după Rusalii.
Descoperă mai multe la Parohia Sf. Nicolae și Sf. Nectarie - PITEȘTI
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.