Predică la Duminica a 21-a după Rusalii – icoană sau idol?
Ascultă predica la Duminica a 21-a după Rusalii
Citește predica integrală
Cuprins
Dă mai departe lumina – Spune-le și altora ⬇️
Ce-am sărutat azi-dimineață
Azi-dimineață, când ați intrat în biserică, v-ați făcut cruce și ați sărutat o icoană. Facem gestul acesta de când ne știm și nu ne mai gândim la el. Dar dacă v-ar fi oprit cineva atunci, în prag, să vă întrebe ce-ați sărutat, ce i-ați fi răspuns? Lemn și vopsea?
Un protestant care ne-ar privi din ușă ar zice că exact asta facem: ne închinăm unor lucruri făcute de mâna omului. Iar noi, de multe ori, sărutăm din obișnuință și trecem mai departe fără să ne întrebăm nimic.
Astăzi Biserica îi pomenește pe Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care au răspuns la întrebarea aceasta acum mai bine de douăsprezece veacuri. Răspunsul lor îl privește pe protestantul din ușă, dar și pe noi, cei dinăuntru, poate mai mult decât pe el.
O cinste care nu se oprește în lemn
În anul 787, la Niceea, s-au adunat aproximativ 350 de episcopi, după vreo șaizeci de ani în care icoanele fuseseră distruse, iar cei care le cinsteau, prigoniți. Ei au hotărât ca sfintele icoane să fie puse în biserici, în case și la drumuri, să fie sărutate și cinstite. Au făcut însă o deosebire limpede: icoanei îi dăm sărutare și închinare de cinstire (proskynesis), iar adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu.
Ne-au lăsat și o frază pe care aș vrea s-o știe pe de rost orice creștin: „cinstea icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea”. Prototipul este cel după care s-a zugrăvit icoana. Ipostas înseamnă persoană. Când sărut icoana Sfântului Nicolae, cinstea mea nu rămâne în lemn. Trece la el, la omul viu din Împărăția lui Dumnezeu, și prin el ajunge la Dumnezeu, Care l-a sfințit.
Ce le răspundem protestanților
Poate că v-a spus și dumneavoastră o rudă sau un vecin protestant că porunca e limpede: „Să nu-ți faci chip cioplit”. Să-i răspundem cu blândețe, din aceeași Scriptură pe care o citește și el. Porunca spune mai departe: „Să nu te închini lor, nici să le slujești” (Ieșirea 20, 4-5). Interzice, deci, idolii păgânilor. Altfel n-am înțelege de ce același Dumnezeu îi poruncește lui Moise, câteva capitole mai încolo, să facă doi heruvimi de aur deasupra chivotului și îi spune că de acolo, dintre ei, îi va grăi (Ieșirea 25, 18-22). Sau de ce, în pustie, când poporul murea mușcat de șerpi, i-a poruncit să facă un șarpe de aramă, iar cine se uita la el trăia (Numerii 21, 8-9). Ne aducem aminte că acest verset l-am adus ca argument când am vorbit și despre cinstirea Sfintei Cruci. Mântuitorul Însuși a spus că șarpele acela Îl închipuia pe El, înălțat pe Cruce (Ioan 3, 14).
Argumentul cel mai puternic e însă altul. Pe Dumnezeu nu-L văzuse nimeni, așa că nu putea fi zugrăvit. Apoi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și oamenii I-au văzut chipul. Apostolul Pavel Îl numește pe Hristos „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15), iar cuvântul scris de el în grecește este chiar „icoană”. De aceea spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu”. Fiecare icoană a lui Hristos mărturisește că Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat.
Mai e și un lucru foarte simplu. O mamă care sărută fotografia copilului plecat la muncă în străinătate nu se închină hârtiei. Dragostea ei trece dincolo de hârtie și ajunge la copil. Așa trece și cinstea noastră prin icoană.
Așadar, să înțelegem că în Biserica Ortodoxă, cinstirea icoanelor nu înseamnă idolatrie, ci o îndreptare a cinstirii (proskynesis) către prototip (Hristos, Maica Domnului sau sfinții), iar nu o adorare (latreia) a obiectului material.
Când icoana ajunge amuletă
Cu protestanții ne lămurim destul de ușor, fraților. Cu noi înșine e mai greu.
Avem și noi aici, în biserică, moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae și icoane la care mulți dintre noi țin în chip deosebit. Bine facem că venim la ele. Dar să ne întrebăm cinstit ce căutăm când venim: pe sfânt sau numai ce poate să ne dea?
Se întâmplă, uneori fără să ne dăm seama, să ne apropiem de moaște și de icoane ca de niște amulete care ne aduc „noroc”, sănătate sau spor la bani. Venim la sfânt când ne arde ceva și-l uităm după ce ne-a trecut. Dacă n-a mers, căutăm alt sfânt, mai bun pentru necazul nostru. Ținem vata de la moaște în portofel ca pe o potcoavă, iar iconița de pe bordul mașinii ne ține locul rugăciunii. Atunci cinstea nu mai trece la prototip. Se oprește în argintul raclei sau în vata din portofel, iar pe Dumnezeu Îl scoatem din mijloc chiar acolo unde am venit să-L căutăm. Fără să vrem, le dăm un argument celor care ne acuză de idolatrie.
Sfintele moaște și sfintele icoane nu-și pierd sfințenia din pricina noastră. Ne pierdem noi folosul.
Hristos le-a spus-o deschis celor care-L căutau a doua zi după înmulțirea pâinilor: nu-L căutau pentru minuni, ci pentru că se săturaseră (Ioan 6, 26). Miercuri, de Sfânta Parascheva, o să vedem iar la televizor coada de la Iași, cu oameni care stau ore în șir și au o credință de care noi, cei comozi, ar trebui să ne rușinăm. Numai că nici coada, nici sărutarea raclei nu lucrează de la sine. Lucrează Dumnezeu, prin sfântul Său, în inima care Îl caută pe El.
Sămânța de pe piatră
Pilda semănătorului, de la Evanghelia de azi, vorbește chiar despre o asemenea credință. Despre sămânța căzută pe piatră, Domnul spune că sunt cei care primesc cuvântul cu bucurie, dar „aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme”. Așa e credința care trăiește din extraordinar. Se aprinde repede la vestea unei minuni și se usucă la fel de repede când minunea nu vine. Iar sămânța dintre spini o înăbușă, spune Hristos, grijile, bogăția și plăcerile vieții, adică tocmai lucrurile pentru care venim, de multe ori, la sfinți.
Cei de pe pământul bun păstrează cuvântul și „rodesc întru răbdare”. Răbdarea n-are nimic spectaculos. Înseamnă rugăciunea de dimineață și de seară, Liturghia de duminică, spovedania făcută la vreme și mila făcută fără martori. Părinții de la Niceea au fost un astfel de pământ. Au ținut dreapta credință zeci de ani, sub prigoană, până la biruință, și se potrivește ca pilda aceasta să se citească în duminica lor.
Mâna Sfântului Ioan Damaschin
Cel mai cunoscut apărător al icoanelor din vremea aceea a fost Sfântul Ioan Damaschin. După tradiția Bisericii, împăratul iconoclast l-a pârât printr-o scrisoare mincinoasă, iar califul de la Damasc a poruncit să i se taie mâna dreaptă, cea cu care scria în apărarea icoanelor. Sfântul și-a cerut mâna tăiată, a ținut-o lipită de încheietură și s-a rugat în fața icoanei Maicii Domnului până l-a furat somnul. Când s-a trezit, mâna era întreagă. Drept mulțumire a pus pe icoană o mână de argint, și de atunci icoanei i se spune „Cu trei mâini”.
Uitați-vă ce a făcut după minune. N-a rămas lângă icoană să mai ceară ceva. A lăsat dregătoria de la curtea califului, s-a făcut monah la Lavra Sfântului Sava, lângă Ierusalim, și cu mâna aceea a scris mai departe pentru Dumnezeu, între altele canonul pe care-l cântăm în noaptea de Paști, „Ziua Învierii”. Minunea nu l-a legat de un obiect. L-a dus mai aproape de Dumnezeu.
Așa arată cinstea care trece la prototip: de la icoană la Maica Domnului, de la ea la Hristos, iar de la Hristos înapoi în viața omului, ca s-o schimbe.
Sărutarea de la ieșire
Dragii mei,
Când stați în fața unei icoane, opriți-vă o clipă. Spuneți numele sfântului și uitați-vă la fața lui înainte să-i înșirați ce aveți de cerut. Cereți-i ajutor fără sfială, dar rugați-l și să vă ajute să deveniți ca el. La icoana Sfântului Nicolae cereți-i mila făcută pe ascuns, ca aurul pe care-l arunca noaptea pe fereastra unui sărac. Și veniți la el și când nu vă lipsește nimic, doar ca să-i mulțumiți.
Dragi tineri, dacă purtați poate o cruciuliță la gât sau aveți o iconiță în portofel ori chiar pe ecranul telefonului, nu le lăsați să ajungă talismane. Sunt acolo ca să vă aducă aminte de Cineva.
Sfinții s-au sfințit din același Potir din care ni se dă și nouă. Moaștele Sfântului Nicolae și ale Sfântului Nectarie sunt sfinte pentru că în trupurile lor a locuit harul lui Dumnezeu. Pe Hristos Însuși Îl putem primi la orice Liturghie, dacă ne pregătim prin spovedanie. Cea mai mare întâlnire cu Hristos din biserica aceasta nu se petrece doar la raclă, ci mai ales la Sfântul Potir.
La plecare, mulți dintre noi o să sărute iar o icoană. Faceți-o încet și întrebați-vă, în clipa aceea, până unde ajunge sărutarea dumneavoastră. Dacă ajunge la Hristos, ați făcut întocmai ce au apărat Sfinții Părinți la Niceea.
„Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi”. Amin.
Surse:
– hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787), citată după Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei 2025;
– Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântul I despre sfintele icoane, 4;
– Biblia, ediția jubiliară a Sfântului Sinod.
Cine vrea să ajute la zidirea noii biserici a parohiei găsește toate datele pe pagina Donații.
Descoperă mai multe la Parohia Sf. Nicolae și Sf. Nectarie - PITEȘTI
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.