Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci – rușinea de a fi al lui Hristos

Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, pornește de la cuvântul cu care Mântuitorul încheie pericopa de la Marcu 8, 34 – 9, 1, și pe care îl trecem de obicei cu vederea: rușinea. Nu lepădarea pe față, ci rușinea măruntă, de fiecare zi, care ne face să ne uităm în jur înainte de a ne face Sfânta Cruce.

---

Ascultă predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

---

Citește predica integrală

Crucea de pe iconostas și crucea de pe umăr

Dragii mei,

Luni am prăznuit Înălțarea Sfintei Cruci. Ne aducem aminte că am scos-o împodobită cu flori ca în fiecare an în mijlocul bisericii, aici pe iconostas, și ne-am închinat unul câte unul. Astăzi, pericopa evanghelică o ia de pe tetrapod și ne-o pune pe umăr: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Așa rânduiește Biserica lucrurile. Ne lasă întâi să sărutăm Crucea ca pe ceva sfânt și frumos, și abia pe urmă ne spune al cui e umărul.

Evanghelia Duminicii după Înălțarea Sfintei Cruci – (Marcu 8, 34 – 9, 1)

Haideți să ne aplecăm asupra unui amănunt din Evanghelia de astăzi peste care adesea trecem prea repede. Sfântul Marcu scrie că Domnul a chemat la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, și abia apoi a vorbit despre cruce. Nu le-a spus-o deoparte celor doisprezece, ca pe o rânduială pentru aleși. A chemat lumea de pe drum, oameni cu coșuri și cu copii după ei. De atunci nu mai are nimeni scuza că-i om simplu, cu treburile lui.

Ne oprim de obicei la „să-și ia crucea” și de acolo ne ducem cu gândul la necazuri: boala, banii care nu ajung, poate un copil care n-a ajuns așa cum am vrut. Sunt și acelea cruci, nimeni nu spune altceva. Dar Domnul duce vorba mai departe și încheie cu ceva mai ascuțit: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri.„

Nu zice: cel ce se va lepăda de Mine. Zice: cel ce se va rușina.

Ca să te lepezi îți trebuie o împrejurare mare; Petru s-a lepădat noaptea, în curtea arhiereului, cu moartea la doi pași. Rușinii nu-i trebuie nimic. Nu te amenință nimeni, nu te întreabă nimeni nimic, doar simți dintr-odată, într-o cameră plină de oameni, că ești puțin deplasat.

Sfântul Marcu scria pentru creștinii din Roma. Pentru ei crucea nu era podoabă de gât, ci spânzurătoarea sclavilor și a răzvrătiților, iar a spune că Dumnezeu a murit pe ea suna a glumă proastă. S-a păstrat până azi, zgâriat pe zidul unei clădiri de pe dealul Palatin, un desen de batjocură: un om cu cap de măgar, răstignit, și alături câteva cuvinte grecești, Alexamenos se închină la dumnezeul lui. Așa arăta credința noastră în ochii lumii bune de atunci. Așa era perceput creștinismul într-un context social amplu. Apostolul Pavel n-a ocolit lucrul acesta: „Iar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală, pentru neamuri nebunie.” (I Corinteni 1, 23)

De unde vine rușinea de a fi al lui Hristos?

Sfinții Părinți au un nume pentru rădăcina ei: slava deșartă. Rușinea e aceeași grijă, întoarsă pe dos. Nu mai cerșești lauda, dar te temi de zâmbetul acela subțire al celorlalți, și frica asta lucrează în noi mai adânc decât recunoaștem.

Un om se așază la masă, la cantina firmei, și mâna se oprește la jumătatea semnului crucii. Nu fiindcă n-ar crede. Fiindcă mai e cineva la masa de alături. Altul, întrebat luni dimineață ce-a făcut la sfârșit de săptămână, spune că s-a odihnit. N-a mințit de tot. A fost la Liturghie, dar „m-am odihnit” se duce mai ușor.

Mai e ceva în cuvântul Domnului, ceva ce ne scapă la citire. La două versete distanță spune: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Când auzim acest verset ne ducem cu mintea la oamenii cu avere, oameni care au semnat hârtii murdare pentru bani mulți. Și atunci spunem că nu e vorba despre mine. Numai că, atenție, Lumea nu se cumpără dintr-o dată. Se cumpără mărunt, cu bucăți de tăcere și cu jumătăți de adevăr, o cruce începută și oprită la jumătate, la cantină și pe grupul de la serviciu. Prețul e mic de fiecare dată. Dar se adună.

„Și Fiul Omului Se va rușina de el.” Cuvântul acesta ne sperie și bine face. Numai să nu-l luăm drept răzbunare, că Dumnezeu nu Se supără ca noi și nu ține minte răul. Hristos ne spune cum stau lucrurile. Omul care s-a ferit o viață întreagă să fie văzut împreună cu El se va afla, la urmă, exact acolo unde a voit: deoparte. Despărțirea n-o face Judecătorul. O ducem noi cu noi, gata făcută.

Ce mai are de pierdut un om care a murit deja

Apostolul de astăzi vine cu răspunsul, și e un răspuns pe care nu ni l-am fi dat singuri: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.”

Omul care scrie asta avusese la Ierusalim un nume, o școală și un viitor. Le-a socotit pagubă (Filipeni 3, 7), nu fiindcă i s-ar fi părut deodată că nu fac doi bani, ci fiindcă murise cel care avea nevoie de ele.

Evanghelia și Apostolul de astăzi spun același lucru de două ori. „Să se lepede de sine” la Marcu și „nu eu mai trăiesc” la Pavel sunt aceeași lucrare, văzută o dată dinspre poruncă și o dată dinspre rod.

Să ne înțelegem bine: Pavel nu spune că s-a desființat. Scrie mai departe epistole, are mici animozități cu Petru la Antiohia, are prieteni, are dureri, are un trup bolnav de care se plânge. Persoana rămâne întreagă. Se schimbă izvorul din care trăiește. Lucrarea asta o numim îndumnezeire și nu-i rezervată numai pustnicilor; ea începe în ziua în care nu mai ceri lumii să-ți spună cât și ce să faci.

De aceea Hristos nu ne cere astăzi să fim mai curajoși. Ne cere altceva, mai greu: să nu mai fim noi centrul. Cine se rușinează, la urma urmei? Eul care mai are o reputație de apărat. Eul acela a fost răstignit deja, la Botez, când ne-am îngropat împreună cu Hristos (Romani 6, 3-4), și se răstignește din nou ori de câte ori ne apropiem de Potir. Întrebarea e: ce fel de om iese pe ușa bisericii, după ce L-a primit pe Hristos.

De cuvintele Lui ne rușinăm mai tare decât de El

Luați aminte la ce spune Domnul: „de Mine și de cuvintele Mele„. De El, așa, în general, nu se rușinează aproape nimeni. Cuvântul „Dumnezeu” trece oriunde, îl auzi și la televizor, și în discursuri și promisiuni politice. Cuvintele Lui sunt problema. „Iertați.” „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui.” „Vindeți averile voastre și dați milostenie.” „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” Astea și multe altele se spun greu la o masă cu colegi și, dacă le spui, se face liniște.

Cea mai deasă formă a rușinii nu-i lepădarea, e tăcerea. Se râde de un preot, se face o glumă despre post, spune cineva că biserica-i o afacere, iar noi tăcem și zâmbim puțin, ca să nu stricăm atmosfera. N-am rostit nicio vorbă rea. Dar tăcerea aceea a spus, în locul nostru, că nici nouă nu ne pasă prea tare.

Sfântul Ioan Gură de Aur le cerea ascultătorilor din Antiohia să nu-și facă semnul crucii pe furiș, ca pe un lucru ferit de priviri, ci deschis, și le amintea că lemnul de care se rușinau odinioară osândiții ajunsese să fie purtat pe coroanele împăraților.

De luni, ceva concret

Îndrăznim să ne adresăm și tinerilor, fiindcă la vârsta lor grupul (anturajul) cântărește cât o familie. Nu cere nimeni tinerilor să țină predici în pauza mare. Ajunge un cuvânt simplu, spus fără paradă: duminică dimineața sunt la biserică. Fără explicații și mai ales fără scuze. Scuza face mai mult rău decât tăcerea, fiindcă cere voie să crezi.

Celor mai în vârstă, le vine ușor să facă o cruce în tramvai. Rușinea stă în altă parte. Mulți tac în fața copiilor și a nepoților care s-au depărtat de Biserică. Tac de teamă să nu-i supere, ca să mai vină pe la ei de sărbători, ca să nu înceapă iar cearta. Vă înțeleg mai bine decât credeți. Dar un cuvânt spus o dată, blând și fără reproș, și după el multă rugăciune, fac mai mult decât tăcerea de zece ani. Copiii dumneavoastră știu oricum ce credeți.

Părinților tineri le spun un singur lucru: copilul vede când vă e rușine. Dacă-l duceți duminica la biserică, iar la grădiniță lămuriți, pe jumătate în glumă, că „așa vrea bunica”, copilul reține gluma, nu Liturghia. Nu-i nevoie de cuvântări acasă. E nevoie să nu vă cereți iertare pentru credință în fața nimănui.

Mai e o cruce a bătrâneții de care oamenii se rușinează și nu vorbesc: neputința. A cere ajutor ți se pare umilitor, după o viață în care ai ajutat. Nu-i umilitor. E partea din cruce pe care n-o duci singur, și Simon Cirineanul a rămas în Evanghelie tocmai ca să știm că se poate și așa.

Cel care nu S-a rușinat de noi

Hristos a fost dezbrăcat în văzul târgului, pe un deal de lângă drumul mare, la marginea cetății, ca să-L vadă toți cei care treceau cu treburile lor. N-a fost numai durere acolo. A fost rușine, făcută anume, gândită de romani ca să rămână în mintea oamenilor și să-i țină cuminți. Rușinea aceea a luat-o asupra Lui înainte să ne ceară nouă ceva.

De aceea, când stai la spovedanie și ți se opresc cuvintele în gât de rușine, adu-ți aminte cui i le spui. Rușinea ta a fost purtată deja, acolo, de Cel în fața Căruia stai.

Măcar o dată în săptămâna care vine, când v-ar fi mai comod s-o ascundeți, nu vă ascundeți credința. O dată. De acolo începe crucea despre care ne-a vorbit astăzi Evanghelia.

Iar Domnul, Care ne știe și tăcerile, și scuzele, să ne dea îndrăzneala aceea liniștită pe care au avut-o ucenicii Lui.

Amin.

Tags: Evanghelia după Marcu predici duminicale Sfânta Cruce