Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Un om care vine noaptea

În pericopa evanghelică citită astăzi, Evanghelia după Ioan capitolul 3 aflăm că Nicodim vine la Iisus noaptea. Cine era acest Nicodim? Era fariseu, membru al Sinedriului, om cu greutate în Ierusalim, și totuși alege întunericul pentru întâlnirea asta. Evanghelistul Ioan nu lasă amănuntul la voia întâmplării: îl pomenește de două ori în capitolele următoare, de fiecare dată legat de aceeași teamă a lui de a fi văzut prea aproape de Hristos.

Nu-l judecă Iisus pentru asta. Îl primește așa cum vine, cu întrebările lui neterminate, cu jumătatea lui de curaj, și-i vorbește despre lucruri pe care Nicodim, cu toată învățătura lui rabinică, nu le mai auzise: nașterea de sus, Duhul care suflă unde voiește și nu se lasă prins în nicio explicație omenească. La un moment dat, discuția ajunge la un episod vechi, aproape uitat, din cartea Numerilor.

Un stâlp în pustie

Poporul lui Israel, în pribegia lui prin pustie, cârtise iar împotriva lui Dumnezeu, iar pedeapsa a venit sub formă de șerpi veninoși – mușcături, febră, moarte, peste toată tabăra. Leacul pe care Dumnezeu l-a rânduit prin Moise n-a fost un antidot și n-a fost o rugăciune anume rostită de fiecare în parte pentru sine. A fost un șarpe de aramă, înălțat pe un stâlp în mijlocul taberei. Cine privea, trăia.

Arama n-avea nicio putere de leac. Și atunci de unde venea puterea vindecătoare? Puterea stătea în ascultare: în faptul că un om deja mușcat, cu venin în sânge, mai găsea în el atâta credință cât să-și ridice ochii spre un semn care, logic, n-avea de ce să-l vindece.

Iisus ia exact acest episod și îl pune lângă propria Lui soartă: „precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 14). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest loc din Evanghelia lui Ioan, observă că Hristos vorbește dinainte despre Cruce tocmai unui om ca Nicodim, unui om care abia începe să vadă, ca să nu se sperie mai târziu de scandalul ei.

Cuvântul „trebuie”

E un cuvânt greu, „trebuie”. Sună a constrângere, a soartă de care nimeni nu poate scăpa. Nu despre asta e vorba aici, însă. Nu o lege exterioară Îl împinge pe Hristos spre Cruce, ci firea dragostei Lui, care nu știe să se oprească la jumătate de drum: o dragoste care ar fi rămas doar la cuvinte frumoase, la învățături înțelepte, la un Învățător bun venit din Galileea și plecat înapoi la Tatăl fără să lase în urmă altceva decât o amintire plăcută, n-ar fi fost dragoste întreagă.

Și rostește apoi Mântuitorul cuvintele pe care le știe orice credincios care se apleacă asupra Cuvântului lui Dumnezeu, dar pe care rar le mai auzim rostite: „că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Sfântul Apostol Pavel scrie ceva asemănător galatenilor, în cuvinte mai aspre, de om care a trecut prin multe certuri și dezamăgiri: nu vrea să se laude cu nimic altceva decât cu crucea lui Hristos. Nu cu vechimea lui în credință, nu cu faptele legii, nu cu titlul de apostol. Numai cu crucea.

Crucea care vine la noi acasă

Zilele acestea, înainte de praznic, am umblat prin parohie din casă în casă, cu Sfânta Cruce și cu aghiasma cea mare. E o rânduială veche, moștenită. Dar dacă stăm să ne gândim, e chiar imaginea din Evanghelia de azi, mutată în viața noastră de fiecare zi.

Iubiți credincioși, câți dintre noi nu suntem, în felul nostru, Nicodim? Tinerii, care se roagă acasă dar nu vor să fie văzuți de colegi făcându-și cruce înainte de masă. Cei mai în vârstă, care merg la biserică de o viață întreagă, dar au învățat, undeva pe drum, să țină credința ca pe un lucru intim, de care nu se vorbește tare nici măcar în familie. Fiecare avem locul nostru de noapte, unde am pus o întrebare cândva și am lăsat-o acolo, neterminată.

Contează cum primim vizita.

Poți deschide ușa, te poți stropi cu aghiasmă din obicei, ca pe o formalitate de septembrie, și poți închide ușa la fel de neschimbat cum ai deschis-o. Sau poți face precum Nicodim, care n-a rămas la prima vizită de noapte: mai apare o dată în Evanghelie, cerând ca Hristos să fie ascultat înainte de a fi judecat, și încă o dată, la Cruce, aducând smirnă și aloe ca să-I pregătească trupul de îngropare. Vedeți parcursul lui? De la întuneric spre lumina zilei, cu pași mici, dar reali – așa a mers Nicodim, și așa putem merge și noi.

Mâine e Înălțarea Sfintei Cruci. Postim, ne închinăm, sărutăm lemnul pe care a fost răstignit Cel ce ne-a iubit până la capăt. Praznicul acesta nu începe însă mâine dimineață. Începe azi, cu felul cum deschidem ușa atunci când Crucea vine la noi acasă.

Duminica viitoare, Duminica după înălțarea Sfintei Cruci, vom vorbi despre Rușinea de a fi al lui Hristos

Doamne, ajută-ne să nu Te lăsăm să aștepți la prag.