Predică la Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizați din Gadara

Predică Duminica a V-a după Rusalii – Legătura dintre Apostolul duminicii (Romani 10) și Evanghelia demonizaților din ținutul Gadarei: credința inimii și mărturisirea gurii

Apostolul zilei: Romani 10, 1–10: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: „Omul care o va îndeplini va trăi prin ea”. Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: „Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?”, ca adică să coboare pe Hristos! Sau: „Cine se va coborî întru adânc?”, ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura? „Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta”, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”

Evanghelia zilei: Matei 8, 28 – 9, 1: „În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.”

Dragii mei,
Biserica ne pune astăzi înainte, în Duminica a V-a după Rusalii, două texte care par, la prima vedere, să nu aibă nimic în comun. În pericopa Apostolică, Sfântul Pavel scrie romanilor despre credința inimii și mărturisirea gurii; în Evanghelie, Sfântul Matei ne povestește o întâmplare tulburătoare de pe celălalt țărm al Mării Galileii, în ținutul Gadarei, cu doi oameni chinuiți de demoni, cu o turmă de porci care se prăbușește în mare și cu o cetate întreagă care Îl roagă pe Hristos să plece. Și totuși, dacă privim cu atenție, descoperim că Apostolul este cheia cu care se deschide Evanghelia de astăzi.

Sfântul Pavel scrie: „Aproape este de tine cuvântul, în gura ta și în inima ta.” (Romani 10, 8). Iar Evanghelia ne arată tocmai această apropiere, în chipul cel mai concret cu putință: Hristos, Cuvântul cel veșnic al Tatălui, trece marea – și o trece prin furtună, căci pericopa de astăzi vine îndată după potolirea furtunii – ca să ajungă la doi oameni pe care nimeni nu-i mai căuta. Ei locuiau în morminte, ne spune evanghelistul, și erau atât de cumpliți, încât nimeni nu putea trece pe calea aceea. Acolo unde nimeni nu mai trecea, a trecut Dumnezeu. Aceasta este prima veste a duminicii de astăzi: nu există pustiu al vieții omenești, nu există mormânt al patimilor atât de întunecat, încât Cuvântul Hristos să nu se aproapie de el.

Credința care se cutremură și credința care mântuiește: ce știu demonii despre Hristos

Să luăm aminte, dragii mei, cine vorbește primul în această întâlnire demonizați și Hristos. Nu oamenii – ei nu mai au glasul lor, sunt cu totul robiți -, ci demonii din ei: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8, 29). Este uimitor: demonii spun despre Iisus adevărul întreg. Îl numesc Fiul lui Dumnezeu și știu că El va judeca lumea. Așadar, demonii Îl cunosc pe Hristos – și totuși rămân demoni. Sfântul Ap. Iacov o spune limpede: „Și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2, 19). Numai a-L cunoaște pe Dumnezeu, prin urmare, nu mântuiește pe nimeni.

Aici ne lămurește Apostolul de astăzi. Sfântul Pavel ne învață că pentru mântuire trebuie două lucruri unite: „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire.” (Romani 10, 10). Demonii au cunoștința, dar nu au inima. Ei rostesc numele Fiului lui Dumnezeu nu ca să I se predea, ci ca să-L țină departe: „Ce ai cu noi?” înseamnă, de fapt, „lasă-ne în pace”. Iată deosebirea: poți spune adevărul despre Hristos ținându-L la distanță – sau poți să-l spui deschizându-ți inima. Numai a doua rostire mântuiește. De aceea leagă Apostolul inima de gură: credința din inimă trebuie să iasă la lumină prin cuvânt și prin faptă, iar cuvântul gurii trebuie să pornească dintr-o inimă care iubește.

Râvna fără dreaptă cunoștință – de la Israel la Gadara

Apostolul de astăzi se deschide cu durerea Sfântului Pavel pentru neamul său: „dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire.” (Romani 10, 1). Și adaugă un diagnostic care străbate veacurile: „au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu după dreapta cunoștință.” (Romani 10, 2). Israel căuta să-și pună înainte dreptatea sa, dreptatea faptelor legii, și de aceea nu s-a supus dreptății lui Dumnezeu, care este Hristos Însuși.

Dar oare gadarenii nu sunt și ei un chip al acestei rătăciri? Ținutul Gadarei era un ținut de hotar, jumătate iudeu, jumătate păgân – dovadă turmele de porci, animale necurate pentru Lege, pe care iudeii nu aveau voie nici să le crească. Gadarenii își făcuseră o „dreptate” a lor: o rânduială economică, o viață așezată pe câștig, chiar dacă acel câștig călca porunca. Iar când Dreptatea lui Dumnezeu a venit în persoană în hotarele lor, s-au aflat în fața aceleiași alegeri ca Israel: dreptatea mea sau dreptatea Lui? Rânduiala mea sau prezența Lui? Și au ales, cu durere o spunem, rânduiala lor.
Vedeți care este paralela dintre cele două pericope? Israel avea Legea, prorocii și făgăduințele, dar și-a ales propria dreptate, iar gadarenii aveau înaintea ochilor minunea și puterea lui Hristos, dar au ales porcii.

Turma de porci din Gadara și prețul unui singur om

Mulți se poticnesc, se scandalizează chiar de faptul că Hristos  îngăduie demonilor să intre în turma de porci. Sfinții Părinți văd aici mai multe adâncimi. Mai întâi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile la Matei, Domnul îngăduie aceasta ca să se vadă răutatea demonilor: câtă vreme au fost opriți, nu au putut face porcilor nimic; când li s-a dat slobozenie, într-o clipă au prăpădit toată turma. Dacă așa fac cu niște dobitoace, închipuiți-vă ce ar fi făcut cu oamenii aceia, dacă nu i-ar fi ținut Dumnezeu? Vedem, așadar, nu cruzimea lui Hristos, ci mila Lui care ne păzește în fiecare zi de o răutate pe care nici nu o bănuim.

Apoi, pierderea turmei este o cântărire: cât prețuiește un om? Hristos îi prețuiește pe cei doi oameni pierduți, locuitori ai mormintelor, mai mult decât toată avuția unei cetăți. Iată o pedagogie dumnezeiască pe care o cunoaștem și noi: de câte ori nu ne cercetează Dumnezeu printr-o pierdere, printr-o pagubă, poate chiar printr-o boală, tocmai pentru că bunăstarea ne astupase auzul? Și nu mai auzeam chemarea Lui.

Cea mai tristă rugăciune din Evanghelie: gadarenii Îl roagă pe Hristos să plece

Și acum, dragii mei, ajungem la cuvântul care doare cel mai mult în pericopa de astăzi. Toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus. Ce prilej! Cuvântul Hristos era aproape de ei – nu în carte, nu în auzite, ci în fața ochilor lor, pe pământul lor. Și ce fac? „Văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34). Nu L-au hulit, nu au aruncat cu pietre. L-au rugat. Cu bună-cuviință, poate cu plecăciuni, L-au rugat pe Dumnezeu să plece. Aceasta este cea mai tristă rugăciune din Evanghelie – și, să ne cutremurăm, este o rugăciune pe care Dumnezeu o ascultă. Hristos nu rămâne cu sila: „intrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa” (Matei 9, 1). Libertatea omului este atât de mare, încât poate să-I spună lui Dumnezeu: pleacă.

Puneți acum față în față cele două guri: gura despre care scrie Pavel, care mărturisește „Iisus este Domnul” spre mântuire, și gura gadarenilor, care rostește „treci din hotarele noastre”. Amândouă vorbesc cu același Hristos. Una Îl cheamă înlăuntru, cealaltă Îl poftește afară. Între aceste două rostiri se joacă, de fapt, toată viața noastră duhovnicească. În fiecare zi, prin ceea ce alegem, prin ceea ce iubim, prin ceea ce nu suntem dispuși să pierdem, gura inimii noastre Îi spune lui Hristos fie „rămâi, Doamne”, fie „treci mai departe”.

Porcii noștri: la ce nu suntem dispuși să renunțăm pentru Hristos

Să nu-i judecăm prea repede pe gadareni, dragii mei, ca nu cumva să ne judecăm pe noi înșine. Evanghelia de astăzi ne întreabă fără ocol: ce e mai de preț pentru tine – turma sau omul? Câștigul sau sufletul? Confortul sau vindecarea? Cei doi demonizați au ieșit din morminte oameni întregi; cetatea a rămas cu mormintele ei dar și fără Dumnezeu.

„Cu inima se crede, cu gura se mărturisește” (Romani 10, 10)

Ce ne cere, așadar, Domnul prin cele două pericope de astăzi? Ne cere unirea pe care o descrie Apostolul: inima și gura împreună. Cu inima se crede – adică Hristos să nu fie pentru noi o idee corectă, cum era și pentru demoni, ci Persoana iubită căreia îi predăm viața, Cel despre care credem cu adevărat că a înviat din morți și că poate, deci, să ne învieze din mormintele noastre lăuntrice. Iar cu gura se mărturisește – adică această credință să iasă la lumină: în felul cum vorbim acasă și la lucru, în curajul de a nu ne rușina de cruce și de rugăciune înaintea oamenilor, în cuvântul bun spus la vreme, în „Iisus este Domnul” rostit nu numai la Crez, duminica, ci prin toată purtarea noastră în cursul săptămânii.

Și să nu uităm făgăduința cu care se încheie gândul Apostolului: cuvântul este aproape. Stă în fața fiecăruia, cum a stat în fața celor doi din morminte și în fața cetății întregi. Toată întrebarea este ce va rosti gura noastră când Îl vom vedea venind spre partea noastră de țărm.

Rămâi cu noi, Doamne: Hristos vine iarăși în hotarele noastre la Sfânta Liturghie

Iubiți credincioși, la fiecare Sfântă Liturghie, Hristos vine iarăși în hotarele noastre – în cuvântul Evangheliei și în Sfântul Său Trup și Sânge.

Să nu facem, așadar, nici ca demonii, care Îl mărturisesc corect dar rămân în întuneric, nici ca gadarenii, care Îl alungă de dragul avutului, nici ca cei ce, având râvnă, își caută dreptatea lor și nu dreptatea lui Dumnezeu. Ci să unim gura cu inima: să mărturisim că Iisus este Domnul și să credem cu adevărat, în adâncul ființei, că El este Cel Înviat, biruitorul morții și al celui rău. Atunci mărturisirea noastră nu va mai fi a buzelor, ci a omului întreg.

V-Iar Domnul, Care de dragul a două suflete a trecut marea și a înfruntat împotrivirea unei cetăți întregi, să ne găsească pe noi nu rugându-L să plece, ci alergând să-L primim; nu între mormintele deprinderilor moarte, ci la picioarele Lui, izbăviți, întregi la minte și mulțumitori. Că a Lui este slava, împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

---

Întrebări frecvente:

---