5. Despre uciderea sufletului prin păcat și posibilitatea învierii prin virtute
Cateheza de față își propune să exploreze pericolul pierderii sufletului prin păcat și posibilitatea redobândirii vieții spirituale prin virtuți. Sufletul omului, creat de Dumnezeu pentru a fi veșnic, poate fi totuși omorât spiritual, devenind incapabil să se bucure de comuniunea divină. Mântuitorul ne avertizează asupra acestui pericol în Evanghelia după Matei: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28).
Natura sufletului și pericolul uciderii lui spirituale
Cântarea a 9-a din Canonul Sfântului Andrei se concentrează pe suflet și pe starea lui în fața Judecății de Apoi. E ca și cum autorul ar vrea să ne sugereze că abia în acest moment putem trage concluziile canonului. Adică, Sfântul Andrei își gândește stihurile din ultima cântare ca un dialog între el și propriul suflet, extins, între noi și sufletul nostru. Pentru a înțelege profunzimea acestui dialog recurgem la întrebări: ce este cu adevărat sufletul? Este sufletul omului muritor? Cum să ne raportăm la sufletul nostru? Din ce este el compus? Este sufletul nostru muritor?
Pentru a înțelege moartea sufletului, trebuie să înțelegem mai întâi ce este sufletul. Sfântul Iustin Popovici afirmă că omul este o ființă rațională, compusă din trup și suflet, însă nici trupul singur, nici sufletul separat nu definesc complet omul. Deși trupul este muritor, sufletul are vocația veșniciei, însă această veșnicie nu este garantată în fericire, ci poate deveni o veșnicie a suferinței dacă sufletul este ucis prin păcat.
Moartea sufletului nu înseamnă încetarea existenței sale, ci separarea sa de Dumnezeu și căderea într-o stare de întuneric spiritual. Păcatul, mai ales cel săvârșit cu bună știință și fără pocăință, ucide sufletul, îl împietrește și îl face incapabil să răspundă chemării divine. De aceea, cântarea a 9-a din Canonul Sfântului Andrei subliniază importanța rugăciunii, postului, curăției și smereniei ca mijloace de reînviere a sufletului: „Pildele Scripturii celei noi ți le aduc ție, suflete, ca să te învețe umilința; râvnește dar drepților, iar de păcătoși te leapădă, și înduplecă pe Hristos cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăția și smerenia”.
Trup, suflet și duh – raportarea corectă la viața spirituală
Putem lămuri această situație dacă intrăm mai profund în gândirea paulină. Ne reamintim textul din Tesaloniceni: „Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, iar întreg duhul vostru (pnevma) și sufletul (psyché) și trupul (soma) să se păzească fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tes. 5, 23).
Trupul este partea materială a omului, supusă degradării, sufletul este principiul vieții fizice, iar duhul (pnevma) partea fină a realității spirituale din noi, acea partea prin care putem intra în legătură cu Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel folosește adjectivul înrudit al lui psyché, psychikos, subliniind diferența între omul duhovnicesc și omul necredincios (psychikos). El vorbește de omul psychikos ca fiind incapabil de a primi darurile Duhului Sfânt. Am putea spune că acesta este omul natural, neduhovnicesc care trăiește la nivel pur natural, instinctual, animalic chiar. Standardele lui sunt autoconservarea, egocentrismul și spiritul de acaparare, specifice animalului.
Acest psyché este interogat în Canon. Somnul sufletului reprezintă orientarea acestuia exclusiv înspre cele de jos, spre satisfacerea poftelor, dorințelor și exacerbarea acestora în vicii, adicții, dependențe, patimi.
Moartea sufletului apare atunci când acesta se supune doar trupului și instinctelor sale, lăsând duhul să fie copleșit de păcat.
Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina este exemplul clasic al sufletului mort spiritual: „Suflete al meu, mănâncă, bea și te veselește!”. Însă această mentalitate hedonistă este considerată nebunie, deoarece sufletul este destinat comuniunii cu Dumnezeu, nu plăcerilor efemere. Omul dominat de patimi și vicii devine sclav al propriei sale naturi căzute, pierzându-și astfel libertatea autentică.
Duhul – glasul conștiinței și salvarea sufletului
Cine este cel care își ceartă propriul suflet? Este duhul, partea superioară a ființei noastre, care ne atrage spre Dumnezeu. Prin duhul nostru, putem intra în comuniune cu Dumnezeu și putem primi harul Duhului Sfânt. Este important să înțelegem că fără această legătură, sufletul nostru devine treptat insensibil la glasul divin și cade într-o stare de moarte spirituală.
Sfântul Macarie afirmă că sufletul este o lucrare divină, plămădit după chipul lui Dumnezeu și destinat virtuților: discernământ, rațiune, credință, dragoste și toate celelalte daruri spirituale. Însă aceste daruri trebuie cultivate, altfel sufletul poate ajunge să moară prin păcat, alegând despărțirea de Dumnezeu.
Exemplul lui Cain și Abel – pierderea și salvarea sufletului
Un prim exemplu biblic despre moartea sufletului prin păcat este episodul lui Cain și Abel. După ce Adam și Eva au căzut prin neascultare, fiii lor devin oglinda umanității căzute. Abel, prin jertfa sa curată, își menține sufletul viu, însă Cain, prin invidie și crimă, își ucide sufletul înainte de a-l ucide pe fratele său. Păcatul l-a transformat pe Cain într-un om împietrit, incapabil de comuniune cu Dumnezeu, condamnat la o existență de peregrinare și neliniște.
În contrast, Abel rămâne un simbol al dreptății și al sufletului viu, chiar și după moartea sa fizică. Exemplul lui Abel ne învață că sufletul poate fi păstrat viu prin credință, jertfă și smerenie, în timp ce exemplul lui Cain ne arată cum păcatul poate ucide sufletul, ducând la o moarte spirituală ireversibilă dacă nu există pocăință.
Virtuțile – calea învierii sufletului
Dacă păcatul ucide sufletul, atunci virtuțile sunt calea prin care acesta poate fi înviat. Sfinții Părinți ne învață că sufletul mort prin păcat poate fi readus la viață prin pocăință, prin spovedanie sinceră, prin rugăciune stăruitoare și printr-o viață trăită în conformitate cu voia lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimeni nu este pierdut dacă vrea să se ridice, dar nimeni nu se poate ridica fără pocăință”. Așadar, cheia învierii sufletului este întoarcerea sinceră la Dumnezeu, renunțarea la păcat și trăirea în lumină.
Concluzie
Moartea sufletului prin păcat este o realitate tragică, dar nu ireversibilă. Dumnezeu, în mila Sa, ne oferă posibilitatea renașterii spirituale prin pocăință și virtute. Fiecare om este chemat să își salveze sufletul, să-l păstreze viu și să-l pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Alegerea ne aparține: rămânem în întunericul păcatului sau alegem lumina lui Hristos, singura cale către viața veșnică?
Citește și celelalte cateheze din seria:
Înscrie-te pentru a primi ultimele noutăți!
Lasă aici adresa ta de mail și vei fi printre primii care vor afla informații despre activitățile noastre pastoral-misionare, social-filantropice sau administrative!
* Dacă ne trimiți informațiile, ne dai permisiunea să-ți trimitem emailuri. Te poți dezabona oricând.
Te asigurăm că nu vom trimite mai mult de un mail pe săptămână.