Predică la Duminica a X-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului

„O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda (suferi) pe voi?”

Predica din Duminica a X-a după Rusalii ne așază înaintea uneia dintre cele mai tulburătoare pagini ale Evangheliei după Matei: vindecarea lunaticului. Un tată îngenuncheat, un copil chinuit de un duh necurat, niște ucenici rămași fără putere – și, peste toate, cuvântul aspru al Mântuitorului. O Evanghelie care, citită în plin Postul Adormirii Maicii Domnului, ne pune în mână singurele arme care ne-au mai rămas: credința, rugăciunea și postul.

Vindecarea lunaticului – un strigăt care ne caută și pe noi

Coborâm astăzi, dragii mei, împreună cu Mântuitorul, din lumina neînserată a Schimbării la Față în vacarmul obișnuit al lumii. Cu puține zile în urmă, pe munte, trei dintre ucenici văzuseră fața Lui strălucind ca soarele; acum, la poalele muntelui, găsesc o mulțime tulburată și un om îngenuncheat, cu fața brăzdată de o durere veche. Fiul lui este chinuit de un duh necurat care îl aruncă, fără voia lui, când în foc, când în apă. Vedem în Evanghelia de astăzi chipul cel mai simplu și mai sfâșietor al rugăciunii omenești: un tată care nu mai poate face nimic pentru copilul lui.

Pe de altă parte, rareori Îl auzim pe Domnul vorbind atât de aspru ca în Evanghelia de astăzi. Cuvintele Lui nu sunt o mustrare rostită în treacăt, ci un strigăt: „O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda (suferi) pe voi?” Cine ascultă cu luare-aminte înțelege însă că sub asprimea aceasta nu se ascunde mânia, ci durerea – durerea Celui care a venit între ai Săi și îi găsește, după atâta drum făcut împreună, tot la începutul credinței. Iar dacă atunci cuvântul acesta i-a atins pe ucenici, el trece peste veacuri și ne caută astăzi și pe noi.

Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda (suferi) pe voi? Prezența și răbdarea sunt fața și reversul aceleiași iconomii: a fi cu ei înseamnă, pentru Hristos, a-i răbda. Pe de altă parte, observăm că verbele voi fi cu voi și vă voi răbda sunt la viitor, iar întrebarea „până când” primește răspuns câteva versete mai jos, în vestirea Patimii (Matei 17, 22–23). Cât va răbda? Până la Cruce. Acolo îngăduința se preface în jertfă.

De ce a rostit Domnul vorbe atât de grele? Evanghelia din Duminica a X-a după Rusalii ne lasă să vedem două pricini, așezate una lângă alta ca două fețe ale aceleiași neputințe.

Credința care se oprește la jumătatea drumului

Cea dintâi este neputința ucenicilor de a izgoni duhul din copilul chinuit. Nu era o putere pe care nu o primiseră: Domnul le-o dăduse mai înainte, iar ei o folosiseră. Tocmai de aceea eșecul doare – nu lipsea harul, ci se împuținase legătura vie cu Cel care îl dă.

Cea de-a doua pricină este credința șovăitoare a tatălui. Om îndurerat, care își purta de ani de zile copilul din neputință în neputință, ajunge înaintea lui Hristos și Îi spune: „Dacă poți face ceva, ajută-ne!” (Marcu 9, 22). Un singur cuvânt – dacă – și toată rugăciunea lui se clatină. Domnul îi întoarce îndată cuvântul, mutându-l de acolo de unde omul îl pusese: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”

Nu puterea lui Hristos era pusă la îndoială, ci inima omului. Iar tatăl, cinstit până la capăt, izbucnește în una dintre cele mai adevărate rugăciuni din Scriptură: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Așa se roagă omul care nu se preface: cu credința pe care o are și cu golul pe care încă îl are.

Credință cât un grăunte de muștar

Atotputernic fiind, Domnul ceartă duhul și îl scoate, iar copilul se face sănătos din ceasul acela. Ucenicii, uimiți și tulburați, Îl întreabă deoparte de ce ei nu au putut. Răspunsul vine limpede: „pentru puțina voastră credință… Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.”

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Domnul alege tocmai bobul de muștar pentru că, mic și neînsemnat la vedere, el este dintre cele mai tari semințe. Nu ni se cere, așadar, multă credință, ci credință vie. Nu cantitate, ci putere de viață. O credință care, oricât de mică ar fi, este cu adevărat sămânță – adică se pune în pământ, moare puțin, crește. Cea mai mare parte dintre noi nu suferim de necredință, ci de o credință rămasă la stadiul de idee frumoasă, care nu a fost niciodată semănată.

Rugăciune și post – „acest neam de demoni nu iese decât…”

Domnul adaugă apoi cuvântul care rămâne temeiul acestei duminici: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post”. Postirea îți limpezește vederea și te ajută să deosebești natura problemei tale; fără post nu-l poți recunoaște pe cel rău, pentru că mintea sătulă adoarme, iar inima încărcată nu mai simte. Rugăciunea, la rândul ei, te ține legat de Dumnezeu, de Cel care poate – ca nu cumva, izbutind, să-ți închipui că ai izbutit singur. Tocmai de aceea postul nu merge niciodată singur. El golește, iar rugăciunea umple.

E limpede că Domnul nu vorbește aici doar despre un efort de nutriție, despre ce punem sau nu punem în farfurie. Vorbește despre felul în care postul te învață, iar rugăciunea te ajută să înțelegi ce anume postești. De aceea, postul nu este despre filele din cărțile de bucate în virtutea cărora mâncăm ori nu mâncăm. Postul este despre noi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede că cinstea postului nu stă doar în depărtarea de bucate, ci în depărtarea de păcate – și cere să i se arate postul nu prin farfuria goală, ci prin fapte. Cuvântul acesta ne găsește tocmai acum, în zilele Postului Adormirii Maicii Domnului, când Biserica ne cheamă la aceeași lucrare.

Ucenicii pleacă de acolo dezorientați, dar lămuriți: nu au fost lăsați în neputința lor, ci învățați cum se iese din această neputință.

O lume care se demonizează

Dragii mei,

Dacă Domnul face astfel de reproșuri sfinților Săi ucenici, ne mai mirăm oare de ce Se supără pe noi în vremuri ca acestea și ne lasă pe mâna unor „demonizați” gata oricând să dea foc lumii, în competiția lor nebună de înarmare, iar mai nou jucându-se de-a dumnezeii prin experimente de tot felul? Scriptura spune că sfârșitul lumii va fi prin foc.

Dar cine crede că Dumnezeu este Cel ce va da foc lumii se înșală amarnic. O va face acest neam de demoni – prin războaiele pe care le-a declarat vieții însăși, Legii dumnezeiești și rânduielilor sfinte: războaie armate și războaie reci, războaie economice, ecologice, ideologice, biologice… Oare ce vor mai născoci nesătuii lumii acesteia, disperați că suntem prea mulți și că nu mai murim odată? Se vor sătura vreodată de resurse, de putere, de bani?

Iată de ce mi se pare că, în loc să se exorcizeze – adică să alunge duhurile rele, ca în Evanghelia de azi –, lumea noastră se demonizează tot mai mult. Fie trecându-L pe Dumnezeu la rubrica „și altele”, fie continuând să-L persecute, fie răstignindu-L iarăși și iarăși. „Demonizarea” se răspândește mai abitir decât orice molimă care ne-a îngrozit vreodată. Lăcomia, egoismul, cinismul și nebunia puterii îi prefac pe cei aflați la cârma lumii în adevărați demoni, în stare de tot ce e mai rău.

Cum se exorcizează o lume: credință, rugăciune și post

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem astăzi cu toții, ascultând această Evanghelie, este așadar cum vom exorciza lumea de acest soi de demoni care par de neoprit. Iar răspunsul ni-l dă tot ea: prin credință în Dumnezeu Cel Atotputernic, prin rugăciune și prin post. Nu avem altă armă și, la drept vorbind, nici nu ne trebuie alta. Nu uitați însă că lucrarea aceasta începe totdeauna dinlăuntru: cel dintâi munte care trebuie mutat nu este al altora, ci al nostru.

Credință, fie ea și „cât un grăunte de muștar”, rugăciune sporită și post deplin – cu trupul, dar și cu mintea, cu sufletul și cu inima! Amin.

Întrebări frecvente:

Tags: credință Duminica a X-a după Rusalii Iisus Hristos post rugăciune Sfântul Ioan Gură de Aur vindecare