Predică la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
Cuvânt de învățătură la praznicul Nașterii Sf. Ioan Botezătorul
Apostolul: Romani 13, 11 – 14; 14, 1-4 / Evanghelia praznicului: Luca 1, 1-25, 57-68, 76, 80
Cuvânt de învățătură la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie (cunoscut în popor și ca Sânziene sau Drăgaica): despre tăcerea lui Zaharia și zgomotul lumii de azi, despre nădejdea care nu moare, despre cele trei îndemnuri duhovnicești ale Înaintemergătorului și despre cinstirea sfinților, ca răspuns blând la prozelitismul agresiv.
Cuprins:
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul: tăcerea lui Zaharia și zgomotul de azi
Dragii mei, iată-ne adunați la praznicul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Ați reținut cum a început pericopa evanghelică citită astăzi? Am aflat că bătrânul preot Zaharia intrase în Templu să tămâieze, iar când îngerul i-a vestit că soția sa, Elisabeta, va naște la bătrânețe un fiu, el s-a îndoit. Și pentru îndoiala lui i s-a luat darul cel mai obișnuit al omului: glasul. L-a redus la tăcere. Vreme de nouă luni, omul care slujea prin cuvânt a trăit fără cuvânt.
Ne-am obișnuit să trecem repede peste acest amănunt, ca peste o pedeapsă oarecare. Dar dacă privim mai bine, vedem că tăcerea aceea a fost și un dar. Nu a fost neapărat o pedeapsă. Zaharia a fost scos, fără voia lui, din vorbăria de fiecare zi și aruncat într-o liniște în care a avut, în sfârșit, timp să creadă. A trebuit să amuțească pentru ca, mai apoi, primul lui cuvânt să fie o cântare.
Iar nouă, celor care trăim în orașe, lucrul acesta ar trebui să ne dea de gândit. Pentru că noi nu mai știm să tăcem. Avem zgomot în urechi din clipa în care deschidem ochii: notificări pe telefoane, reclame, fluxuri nesfârșite de imagini, de informații, glasuri care strigă din ecrane că ne lipsește mereu ceva. Trăim înconjurați de cuvinte și am rămas, paradoxal, fără cuvânt… fără acel cuvânt adânc, lăuntric, prin care omul vorbește cu Dumnezeu. Praznicul de azi ne cheamă, înainte de orice, să ne îngăduim o tăcere ca a lui Zaharia: nu o pedeapsă, ci un loc curat în care credința are unde să încolțească.
Pântecele cel sterp și nădejdea care nu moare
Sfânta Scriptură ne spune că Elisabeta era stearpă. Pe lângă aceasta, amândoi, ea și Zaharia, erau înaintați în zile. Pentru lumea de atunci, aceasta însemna o ușă închisă, o nădejde stinsă. Se rugaseră, desigur, ani la rând. Dar la bătrânețe omul învață să nu mai ceară lucrurile pe care viața i le-a refuzat de prea multe ori. Și tocmai atunci, când nu mai aștepta nimic, Dumnezeu a lucrat.
Sfinții Părinți văd aici o icoană a felului în care lucrează Dumnezeu de-a lungul întregii istorii a mântuirii. Ne aducem aminte din istoria vechi-testamentară că Sara a născut pe Isaac la bătrânețe; Sfânta Prorociță Ana l-a născut pe Samuel din pântece sterp; iar acum Elisabeta îl naște pe Înaintemergătorul. De fiecare dată, viața răsare exact acolo unde, după socotelile omenești, nu mai era cu putință. Aceasta este semnătura lui Dumnezeu pe lume: El nu Se ține de logica noastră a posibilului.
Sunt momente în care cădem în deznădejde. Cât de des spunem: „pentru mine s-a terminat”, „relația aceasta nu mai are leac”, „pe copilul meu l-am pierdut de tot”, „nu mai e nimic de făcut”. Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan stă mărturie împotriva acestei deznădejdi. Acolo unde tu ai pus deja piatra de mormânt peste o nădejde, Dumnezeu poate încă să aducă viață. Nu ți se cere să fii sigur de rezultat, ți se cere doar să nu închizi ușa cu totul, ci s-o lași întredeschisă pentru lucrarea Lui.
Numele care a dezlegat o limbă
A venit ziua a opta și au vrut să-l numească pe prunc Zaharia, după tatăl lui, cum era obiceiul. Dar Elisabeta s-a împotrivit: „Nu, Ioan se va chema.” Am văzut acolo că toți s-au mirat, fiindcă nimeni din neam nu purta acest nume. Atunci l-au întrebat, prin semne, pe tatăl cel mut. Iar el a cerut o tăbliță și a scris: „Ioan este numele lui.” Și îndată i s-a deschis gura și a început să binecuvânteze pe Dumnezeu.
Numele „Ioan” înseamnă, în limba ebraică, „Dumnezeu a miluit”, „Dumnezeu este milostiv”. Nu este o întâmplare. Pruncul acesta avea să fie începutul milei celei mari: el este hotarul dintre Lege și Har, ultimul proroc al Vechiului Testament și degetul care arată spre Hristos. Iar limba tatălui s-a dezlegat exact în clipa în care el a primit, prin ascultare, voia lui Dumnezeu în locul obiceiului omenesc. Cât timp Zaharia s-a încrezut în logica lui, a rămas mut. Când a scris numele dăruit de Dumnezeu, a redobândit glasul – și cel dintâi lucru pe care l-a făcut cu el a fost să cânte, să aducă laudă lui Dumnezeu.
Troparul praznicului surprinde frumos toată această taină: nerodirea celei ce l-a născut și amuțirea tatălui s-au dezlegat deodată, la nașterea lui. Acolo unde înainte era sterpitate și tăcere, acum este rod și cântare. Aceasta face Dumnezeu și în viața noastră, atunci când renunțăm să mai facem totul după capul nostru și primim numele, drumul, voia pe care El ni le dă.
Glasul din pustie: trei îndemnuri de la Sfântul Ioan Botezătorul pentru creștinul de azi
Pruncul a crescut și s-a întărit cu duhul, spune Evanghelia, și a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel. Ioan nu s-a format în mijlocul forfotei Ierusalimului, ci în liniștea aspră a pustiei. Acolo a deprins el să fie „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului”. Mai întâi a fost ucenicul tăcerii, și abia apoi a putut fi dascălul mulțimilor.
Iată o lecție pe care vremea noastră o uită cu desăvârșire. Vrem cu toții să avem un glas – să fim auziți, văzuți, băgați în seamă, urmăriți, apreciați. Dar foarte puțini mai vrem pustia care naște un glas adevărat. Confundăm a fi gălăgioși cu a avea ceva de spus. Ioan ne arată că un cuvânt cu greutate se naște numai din adâncul unei tăceri lucrate cu Dumnezeu.
De aceea, îndrăznesc să vin cu următoarele îndemnuri duhovnicești, pe înțelesul vieții noastre de zi cu zi:
Întâi, să ne străduim să ne facem în fiecare zi o „pustie” a noastră, fie și de un sfert de ceas. Adică ce trebuie să facem: telefonul așezat departe, ecranul televizorului stins, o icoană în față, câteva cuvinte de rugăciune și apoi tăcere. Să postim. Măcar uneori, nu doar de mâncare, ci și de zgomot și de derulatul fără sfârșit al ecranului, fără butonatul telecomenzii. Veți fi uimiți cât de mult vorbește Dumnezeu de îndată ce noi încetăm să mai facem gălăgie.
Al doilea, să învățăm de la Ioan smerenia. El, cel mai mare născut din femeie, a spus despre Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.” Într-o lume care ne învață să ne punem mereu pe noi în centru, să ne „construim brandul” și să strângem cât mai multe aprecieri, sfântul Ioan ne arată drumul invers: bucuria de a-L lăsa pe Hristos mai mare decât eul nostru. Aceasta vindecă, în adânc, dorința anxioasă de a fi mereu remarcați și apreciați.
Al treilea, să avem curajul lui Ioan de a numi păcatul păcat – începând cu păcatul nostru. El nu a lingușit pe nimeni, nici pe Irod împărat. Dar a făcut-o din dragoste pentru adevăr, nu din ură pentru om. Tot așa și noi: să fim drepți și limpezi întâi față de noi înșine, la spovedanie, fără să ne mai dezvinovățim, fără să dăm vina pe alții. Acolo începe orice îndreptare adevărată.
De ce cinstim noi pe sfinți – un scurt cuvânt de apărare a dreptei credințe
Și fiindcă astăzi prăznuim nu nașterea Mântuitorului, ci nașterea unui sfânt, m-am gândit să vă spun și un scurt cuvânt despre cinstirea sfinților. Ați văzut și dumneavoastră că tot mai adesea vin la ușa creștinilor ortodocși propovăduitori plini de râvnă, care ne întreabă cu reproș: „De ce vă rugați sfinților? De ce o cinstiți pe Maica Domnului? Nu este un singur Mijlocitor, Hristos?” Acestor persoane, dacă e să le răspundem, se cuvine să o facem cu blândețe, dar fără să ne clătinăm.
Să băgăm de seamă că însăși Evanghelia de azi cinstește un sfânt: îngerul îi vestește lui Zaharia că pruncul „va fi mare înaintea Domnului” și că „mulți se vor bucura de nașterea lui”. Dacă cerul însuși, prin sfinții îngeri, se bucură de nașterea Înaintemergătorului, a prăznui pe sfinți nu este altceva decât a ne alătura bucuriei îngerilor. Iar noi nu ne închinăm sfinților ca lui Dumnezeu: închinarea de slujire o dăm numai Preasfintei Treimi, sfinților le dăm doar cinstire, iar când îi rugăm, nu-i punem în locul lui Hristos, ci le cerem să se roage împreună cu noi.
Așa cum îl rogi pe fratele de lângă tine: „roagă-te pentru mine”. Cu cât mai mult pe un sfânt care, fiind în Hristos, este mai viu decât noi, „căci Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al viilor”. Hristos rămâne Unicul Mijlocitor – dar sfinții nu mijlocesc alături de El, ca un al doilea pod peste prăpastie, ci înlăuntrul Lui, ca mădulare ale aceluiași Trup.
Cât despre îndemnul cu care vin acești așa-ziși misionari, de a ne întoarce la „Scriptura curată”, noi o iubim mai mult decât oricine – o citim, o cântăm și trăim din ea la fiecare slujbă. Dar, haideți să ne gândim puțin: Scriptura nu a căzut din cer într-o carte legată; ea s-a născut înlăuntrul Bisericii și a fost recunoscută drept Scriptură tot de Biserică. A o rupe de Tradiția care a păstrat-o înseamnă a tăia rodul de pe ramura care l-a hrănit – de aceea vedem astăzi mii de dezbinări acolo unde fiecare își face propria „Scriptură”.
Așadar nu vă tulburați când cineva vă întâmpină cu reproș la ușă; nu răspundeți cu ură, dar nici nu vă rușinați de credința voastră. Cel mai bun răspuns la un prozelitism agresiv nu este cearta, ci o credință ortodoxă trăită cu adevărat – cu post, cu spovedanie, cu Liturghie, cu milostenie. O viață trăită în Hristos convinge mai mult decât o sută de argumente.
Să nu rămânem muți
Dragii mei,
La începutul cuvântului meu de astăzi am pornit de la tăcerea lui Zaharia și am ajuns la cântarea lui. Aceasta să fie și calea noastră. Să intrăm, prin praznicul de azi, într-o tăcere bună — tăcerea în care credința crește și nădejdea se reaprinde. Dar să nu rămânem acolo. Ca Zaharia, după ce am crezut, să ne dezlegăm limba spre binecuvântarea lui Dumnezeu și spre mărturisirea Lui înaintea oamenilor.
Sfinte Ioane, Înaintemergătorule și Botezătorule al Domnului, tu care ai fost glas în pustie și care L-ai arătat lumii pe Mielul lui Dumnezeu, dezleagă și amuțirea inimilor noastre. Învață-ne tăcerea care naște rugăciune și curajul care mărturisește adevărul. Și roagă-te pentru noi, ca, micșorându-ne noi, să crească în noi Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Descoperă mai multe la Parohia Sf. Nicolae și Sf. Nectarie - PITEȘTI
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.