Predică la Nașterea Maicii Domnului – „Bucurie a vestit la toată lumea”

---

Ascultă Predica la Naștera Maicii Domnului:

---

Citește predica integrală

„Nașterea ta a vestit bucurie la toată lumea”

Dragii mei,

Mi-am propus ca astăzi, în cuvântul meu să pornesc de la cântarea pe care Biserica ne-o pune pe buze în această zi, troparul, care începe așa: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea…”

Ați auzit? A vestit la toată lumea. Nu spune doar că s-a bucurat o casă. Nu este vorba numai despre bucuria unei familii care, după ani de așteptare, primește în sfârșit un copil – deși și aceasta este, desigur, o mare bucurie. Dar Biserica spune mai mult: bucurie pentru toată lumea. Și atunci ne putem întreba: cum poate nașterea unei fetițe, într-o familie pe care lumea nu o cunoștea, într-un neam mic și aflat sub stăpânire străină, să fie o veste de bucurie pentru întreaga lume?

Răspunsul îl găsim chiar în tropar: „că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru.”

Aici trebuie să ne oprim puțin. Pentru că acesta este sensul întregului praznic. Biserica nu o laudă niciodată pe Maica Domnului fără să-L vestească pe Fiul ei. Astăzi prăznuim zorile – și le prăznuim tocmai pentru Soarele pe care ele îl aduc. Cine desparte lauda Maicii de lauda Fiului nu a înțeles nimic nici din una, nici din cealaltă.

Mai este un lucru care mi se pare important. Anul bisericesc a început de câteva zile, la 1 septembrie, iar cel dintâi praznic mare al lui este acesta: o naștere. Știm deja cu toții că Anul Bisericii se deschide cu Nașterea Maicii Domnului și se încheie, în august, cu Adormirea Maicii Domnului. Parcă Biserica ne pune astfel două borne înainte și ne spune: priviți la început și priviți la sfârșit, iar între ele este drumul nostru către Dumnezeu.

Orice început este un dar. Nu este o pagină albă pe care scriem noi ce vrem. Dumnezeu ne pune ceva în mâini și ne cere, mai devreme sau mai târziu, să-I răspundem prin felul în care trăim acel dar.

Doi bătrâni care au așteptat cincizeci de ani

Condacul praznicului pomenește ceva peste care trecem de obicei prea repede: că Ioachim și Ana s-au izbăvit „din defăimarea nenașterii de prunci”. Este un cuvânt greu: defăimare.

În lumea în care au trăit ei, lipsa copiilor era privită adesea ca un semn al unei vine, ca și cum asupra familiei ar fi fost o pedeapsă. Și putem să ne imaginăm cât de greu trebuie să fi fost pentru acești doi oameni să poarte nu numai durerea lor, ci și privirile și judecata celor din jur. Tradiția Bisericii ne spune că Ioachim, după ce darul lui nu a fost primit la templu, s-a retras în munte, la turmele sale, și a postit și s-a rugat. Ana, rămasă acasă, își plângea nerodirea.

Este o imagine care a rămas în memoria Bisericii: doi oameni în vârstă, cu o durere pe care o purtau de foarte multă vreme și cu o rugăciune care părea că nu primește răspuns. Cincizeci de ani de așteptare. Cincizeci de ani de rugăciune. Gândiți-vă puțin ce înseamnă asta!

Noi ne rugăm pentru ceva și, dacă nu se întâmplă după câteva săptămâni sau după câteva luni, începem să ne întrebăm dacă Dumnezeu ne mai ascultă. Uneori ne și supărăm pe El. Dar sunt rugăciuni care se duc cu omul ani întregi.

Poate că și printre noi sunt oameni care poartă o asemenea rugăciune. Un copil care s-a îndepărtat de casă și de Biserică. O boală care nu se mai sfârșește. O familie în care de multă vreme nu mai este pace. Un tânăr care caută un drum și nu-l găsește. O femeie care aprinde lumânare după lumânare și se roagă pentru un copil care nu vine. Pentru oamenii aceștia, praznicul de astăzi are un cuvânt aparte: nu încetați să așteptați.

Nu știm când vine răspunsul lui Dumnezeu. Și, uneori, nici nu înțelegem de ce întârzie. Dar tăcerea lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu a plecat. Ioachim și Ana au așteptat și, când a venit răspunsul, Dumnezeu le-a dat un dar mult mai mare decât ar fi putut ei să-și închipuie. Ei cereau un copil. Dumnezeu le-a dat-o pe cea care avea să fie Maica Domnului.

Sfântul Ioan Damaschin, în cuvântul său la acest praznic, vorbește cu multă bucurie despre Ioachim și Ana și despre rodul răbdării lor. Prin ei, Dumnezeu pregătea în istorie venirea celei din care avea să Se nască Mântuitorul lumii.

Și aș vrea să spun un cuvânt și celor care sunt înaintați în vârstă. Poate că societatea de astăzi îi face uneori pe oameni să creadă că, odată cu puterile trupului, se termină și rostul lor. Nu este adevărat. Bătrânețea nu înseamnă că omul nu mai poate rodi. Un bunic care își ia nepotul de mână și îl aduce la Sfânta Împărtășanie face o lucrare mare. O bunică ce se roagă seara împreună cu nepotul ei face o lucrare mare. Un bătrân care se trezește noaptea și se roagă pentru copiii și nepoții lui face o lucrare pe care numai Dumnezeu o poate măsura.

Să nu vă socotiți nefolositori. Poate că nu mai puteți face multe dintre lucrurile pe care le făceați odinioară. Dar puteți să vă rugați. Și rugăciunea unui om care a trecut prin multe, care a cunoscut și bucuria, și durerea, are o adâncime pe care noi, cei mai tineri, poate că nici nu o înțelegem. În acest sens, Ioachim și Ana rămân pentru noi un chip al răbdării.

Rădăcina uscată din care a odrăslit floarea

Dacă citim cu atenție Sfânta Scriptura, observăm că Dumnezeu lucrează de multe ori într-un fel care ne depășește așteptările. El are o logică și o pedagogie a Lui pe care noi de multe ori nu o putem înțelege.

Sara era stearpă și înaintată în vârstă, și din ea s-a născut Isaac. Ana, mama proorocului Samuel, era batjocorită pentru nerodirea ei, și fiul ei a uns pe cei dintâi împărați ai lui Israel. Elisabeta era și ea înaintată în zile, și din ea s-a născut Înaintemergătorul. Iar acum, Ana și Ioachim, la capătul puterilor firii, o nasc pe Maica Domnului.

De ce îngăduie Dumnezeu astfel de lucruri? Ca să nu poată zice nimeni, niciodată, că acel prunc este doar rodul firii, doar isprava omului. Acolo unde firea și-a spus ultimul cuvânt și a tăcut, acolo începe Dumnezeu. Nu ca să ne umilească, ci ca să ne vindece de cea mai veche boală a noastră: încrederea că ne descurcăm singuri.

Praznicul de astăzi ne amintește însă și un alt adevăr foarte important. Nașterea Maicii Domnului nu înseamnă că ea ar fi fost scoasă din firea omenească. Dimpotrivă. Maica Domnului este om adevărat. Este fiica lui Ioachim și a Anei. A crescut într-o familie. A cunoscut viața omenească. A cunoscut bucuria și durerea. Deci din această omenire, din această fire pe care o avem și noi, Dumnezeu a pregătit vasul care avea să-L primească pe Fiul Său.

Sfântul Grigorie Palama vorbește despre Maica Domnului ca despre rodul unei îndelungate lucrări a lui Dumnezeu în neamul omenesc. Generație după generație, oameni drepți au ales să rămână credincioși lui Dumnezeu, iar această lucrare a pregătit venirea ei.

Și aici praznicul de astăzi ne vizează în mod direct. Credința nu se transmite doar prin cuvinte. Se vede. Copiii văd cum ne rugăm. Văd dacă ne cerem iertare. Văd cum vorbim despre ceilalți. Văd dacă mergem la biserică doar atunci când avem o problemă sau dacă Dumnezeu este cu adevărat parte din viața noastră.

Ceea ce facem noi astăzi nu se termină cu noi. Se duce mai departe în copiii noștri și în nepoții noștri. De aceea, fiecare alegere bună pe care o facem în casă, fiecare rugăciune spusă cu greu atunci când suntem obosiți, fiecare iertare pe care o dăm când ne vine greu – toate acestea pot deveni o moștenire pentru cei care vin după noi.

Biserica cea vie, mai înainte de biserica de piatră

Cântările praznicului o numesc pe Maica Domnului cu nume care ar trebui să ne dea de gândit: biserică a lui Dumnezeu, cort însuflețit, chivot al sfințeniei, scară pe care S-a coborât Cel de Sus. De ce? Pentru că în ea Dumnezeu Și-a pregătit locul prin care avea să intre în istoria noastră. Acesta este un lucru asupra căruia merită să medităm: Dumnezeu nu caută mai întâi ziduri. Dumnezeu caută omul. Dumnezeu nu Și-a căutat casă între ziduri, ci într-un om.

Dragii mei,

Noi am început în acest al douăzecelea an de existența ca parohie să zidim o biserică nouă. Adunăm, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu jertfa dumneavoastră, cărămidă peste cărămidă, și e bine, și e sfânt lucrul acesta, și vă mulțumim pentru fiecare dar, cât de mic. Dar praznicul de astăzi ne pune înainte o întrebare pe care nu avem voie să o ocolim: La ce ne folosește să avem ziduri frumoase, dacă inimile noastre rămân pustii? Ce facem cu o biserică frumoasă în care intră oameni care nu s-au spovedit de zece ani?

Cele două zidiri trebuie să meargă împreună. Dați pentru biserica de piatră cât vă este cu putință și nu socotiți darul după mărimea lui, ci după jertfa din el. Dar zidiți, în aceeași vreme, și biserica cea vie: prin spovedanie, prin Sf. Împărtășanie cu rânduială, prin rugăciunea de dimineață și de seară, prin iertarea aceea grea pe care o tot amânăm de ani de zile și despre care am tot vorbit în ultima vreme.

Biserica de zid la care lucrăm se va sfinți, cu voia lui Dumnezeu, atunci când va veni vremea. Dar biserica din sufletele noastre are nevoie să se sfințească în fiecare zi.

„Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu”

Evanghelia pe care Biserica o citește la praznicele Maicii Domnului pare, la prima vedere, puțin neașteptată. O femeie din mulțime strigă către Hristos, mișcată de cuvintele Lui: fericit este pântecele care Te-a purtat. Iar Domnul, în loc să primească lauda adusă Maicii Sale, pare că o abate: „Așa este, dar fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 11, 28).

De ce citim aceste cuvinte tocmai astăzi, când o cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu? Nu pentru că ele ar micșora cinstirea, ci tocmai pentru că o așază pe temelia adevărată. Sfinții Părinți, între care Teofilact al Ohridei, arată limpede: Domnul nu tăgăduiește fericirea Maicii Sale, ci ne descoperă de unde vine ea. Încă Elisabeta o vestise: „Fericită este aceea care a crezut” (Luca 1, 45). Maica Domnului nu este fericită mai întâi pentru că L-a purtat în pântece, ci pentru că L-a purtat mai întâi în inimă, prin credință și prin ascultare. Trupul a urmat credinței, nu invers.

Iar aceasta deschide ușa și pentru noi. Nimeni dintre noi nu poate fi mamă a lui Hristos după trup. Dar oricine dintre noi poate asculta cuvântul lui Dumnezeu și îl poate păzi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Hristos Se naște tainic în fiecare credincios, prin lucrarea virtuții.

Aceeași pericopă ne aduce înainte și casa din Betania, cu cele două surori: Marta, care se silea cu multă slujire, și Maria, care ședea la picioarele Domnului și asculta. Iar Domnul îi spune Martei cuvântul acela care ne descrie pe toți: „te îngrijești și pentru multe te silești, dar un lucru trebuie” (Luca 10, 41–42). Este radiografia omului de astăzi. Ne îngrijim de multe. Alergăm de dimineață până seara. Avem în buzunar un aparat care ne cheamă de o sută de ori pe zi. Și dacă ne-am opri o clipă să ne întrebăm care este acel un lucru trebuincios, mulți dintre noi nu am ști ce să răspundem.

Să luăm aminte că astăzi nimeni nu ne mai ia credința prin prigoană, ci prin risipire. Nimeni nu ne mai cere să ne lepădați de Hristos; ni se umple ziua atât de de mult, încât nu mai rămâne loc pentru El. Ar fi bine dacă am începe cu ceva mic, dar statornic: dimineața, înainte de a deschide telefonul, citiți Evanghelia zilei și faceți-vă Sf. Cruce. Zece minute de tăcere înaintea icoanei fac mai mult decât o oră de vinovăție.

Când puterile scad și slujirea Martei nu mai e cu putință, rămâne lucrarea Mariei la picioarele Domnului – rugăciunea. Nu o socotiți puțin lucru. Maica Domnului le-a unit pe amândouă: a slujit, la Cana și în casă, și a păstrat toate cuvintele acelea în inima ei.

De la leagănul din Nazaret la lemnul Crucii

Peste șase zile, la 14 septembrie, vom prăznui Înălțarea Sfintei Cruci. Și nu cred că este întâmplător că aceste două praznice sunt atât de apropiate. La începutul anului bisericesc avem înaintea ochilor o naștere. La scurt timp după aceea, Biserica ne pune înainte Crucea. De ce?

Pentru că bucuria de astăzi și Crucea de peste șase zile nu se contrazic. Dreptul Simeon i-a spus limpede, la patruzeci de zile după Nașterea Domnului: „prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35). Cea care a primit vestea bucuriei a stat, mai târziu, în picioare lângă Cruce, când ceilalți fugiseră. Nu a fugit. Aceasta este măsura credinței adevărate: nu aceea care ține cât ține bucuria, ci aceea care rămâne în picioare când vine sabia.

De aceea, în zilele acestea dinaintea praznicului Înălțării Sfintei Cruci, vom veni cu Sfânta Cruce în casele dumneavoastră. Vă rog să primiți această vizită nu doar ca pe o datină pe care o păstrăm din moși-strămoși, ci ca pe o cercetare a lui Dumnezeu și ca pe un prilej de rugăciune.

Și Crucea aceasta se va înălța, cu ajutorul lui Dumnezeu, și peste biserica pe care o zidim. Nu ne trebuie un alt semn. Crucea spune tot. O biserică nu este biserică doar pentru că are ziduri frumoase. Ea este casa lui Dumnezeu și locul adunării noastre în jurul lui Hristos, iar Crucea rămâne semnul mântuirii noastre.

Cu ce rămânem astăzi

Dragui mei,

Ca să nu rămână praznicul acesta doar o zi frumoasă din care mâine nu mai ținem minte nimic, vă rog trei lucruri.

Întâi: citiți în săptămâna aceasta, măcar o dată, Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului. Citiți-l acasă, cu ai voștri, nu în grabă. Al doilea: faceți o faptă de milostenie despre care să nu afle nimeni; Ana și Ioachim s-au rugat în ascuns, și în ascuns au fost auziți. Al treilea: aduceți un dar pentru zidirea bisericii, cât vă lasă inima, și aduceți-l cu bucurie, nu cu socoteală.

Iar dacă purtați în suflet o rugăciune la care Dumnezeu tace de multă vreme – și mulți dintre dumneavoastră o purtați – nu o lepădați astăzi. Poate că astăzi nu veți primi răspunsul pe care îl așteptați. Poate că nici mâine. Uitați-vă la cei doi bătrâni din icoana praznicului. Au așteptat mult, și răspunsul lui Dumnezeu a covârșit orice și-ar fi putut ei închipui.

Să plecăm, așadar, de la praznicul de astăzi cu mai multă răbdare în inimă. Să nu ne fie rușine să așteptăm. Să nu ne fie rușine să ne rugăm. Și, mai ales, să nu ne pierdem nădejdea atunci când Dumnezeu pare tăcut.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu, care te-ai născut din părinți care au știut să aștepte, învață-ne și pe noi răbdarea. Fă din inimile noastre biserici vii. Ține-ne aproape de Fiul tău, la bucurie și sub Cruce deopotrivă.

Amin.