Duminica a XIX-a după Rusalii

Adevărata temelie a vieții duhovnicești nu stă în succesul lumesc, ci în recunoașterea neputinței noastre și a dependenței totale de Dumnezeu.

Dragii mei,

Ați observat că în ultima perioadă am încercat să pătrundem mai adânc și înțelesul pericolelor apostolice pe lângă sau în corelare cu pericopele evanghelice din duminici și sărbători.

Ei bine, și astăzi ne adunăm duhovnicește în fața Sfintei Scripturi pentru a pătrunde înțelesurile adânci ale pericopei apostolice rânduite de Biserică pentru această a 19-a Duminică după Rusalii. (II Corinteni 10, 31-33; 11, 1-9) Cuvintele pe care le-am auzit de la Sfântul Apostol Pavel sunt un urcuș duhovnicesc, o lecție despre taina puterii lui Dumnezeu care se lucrează, paradoxal, nu în tăria omului, ci în slăbiciunea sa.

Ce am aflat astăzi? Am aflat că Sf. Apostolul Pavel se afla într-o situație delicată: era nevoit să-și apere lucrarea de propovăduire în fața unor predicatori falși. Aceștia se lăudau cu viziuni, cu puteri și cu o înțelepciune lumească. Și ce face Pavel? Începe și el lauda sa… Cum? Cu o mărturisire a umilinței. Ne vorbește despre cum a fost nevoit să fugă din Damasc, coborât peste zid într-un coș (II Corinteni 11, 32-33). Nu este o laudă a unui erou, ci a unui om prigonit, slab, care scapă cu viață prin ajutorul altora și prin mila lui Dumnezeu. Acesta este primul pas al lecției sale: adevărata temelie a vieții duhovnicești nu stă în succesul lumesc, ci în recunoașterea neputinței noastre și a dependenței totale de Dumnezeu.

Întâlnim în acest tablou al salvării două elemente: coșul și sfoara sau funia. Ideea de funie apare în istoria biblică a mântuirii cu sensul de scăpare imediată dintr-un pericol. Sfoara aceasta este instrumentul salvării, legătura dintre siguranța de sus și primejdia de jos. Și, așa cum bine știm, o sfoară trainică nu este făcută dintr-un singur fir, ci din mai multe fire împletite laolaltă pentru a-i da rezistență. Cel mai adesea, o astfel de sfoară se împletește din trei fire.

Aici se ascunde o simbolistică profundă pentru viața noastră creștină. Cele trei fire ale funiei care îl poartă pe Apostol peste zidul primejdiei sunt cele trei virtuți teologice, cele trei daruri fundamentale pe care le primim de la Dumnezeu și care ne leagă de El:

Credința – firul care ne dă certitudinea că, deși suntem în primejdie, Dumnezeu este sus și veghează.

Nădejdea – firul care ne dă convingerea că această coborâre nu este o cădere în gol, ci o trecere spre mântuire, spre un pământ sigur.

Dragostea – firul care le leagă pe toate laolaltă, care dă sens jertfei și care este însăși natura lui Dumnezeu, Cel care orchestrează salvarea.

Astfel, imaginea capătă o nouă profunzime. Coșul făcut adesea din nuiele este slăbiciunea noastră, firea noastră omenească, fragilă și vulnerabilă. Zidul reprezintă încercările vieții, ispitele, necazurile, zidurile de netrecut ale deznădejdii. Iar sfoara împletită din credință, nădejde și dragoste este singura care ne poate purta în siguranță peste aceste ziduri.

La fel și noi, nu prin puterile noastre biruim încercările, ci doar atunci când slăbiciunea noastră se lasă purtată de funia virtuților teologice, care ne ancorează în harul și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Această imagine a coborârii smerite, dar pline de credință, nădejde și dragoste, devine astfel o pregătire perfectă pentru urcușul duhovnicesc care va urma, pentru răpirea la al treilea cer, arătându-ne că drumul spre înălțimile cerești trece, în mod necesar, prin adâncurile smereniei.

Răpirea la cer și taina smereniei

Imediat după această scenă a slăbiciunii, Apostolul Pavel ne poartă spre o culme a experienței mistice: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu știu; fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. (II Corinteni 12, 2).

Observați, vă rog, delicatețea și smerenia profundă. Pavel nu spune „Eu am fost răpit”, ci vorbește la persoana a treia, „cunosc un om”. El se distanțează de măreția experienței pentru a nu cădea în păcatul slavei deșarte.

Pr. Cătălin Varga, doctor în Teologie, preot în municipiul Turda, sublinia într-o emisiune de la Radio Renașterea, în 2023 că adevăratele experiențe extatice, vederile duhovnicești, sunt întotdeauna înveșmântate în virtutea smereniei. Vă întrebați poate ce înseamnă  experiență extatică. Această sintagmă descrie pe cineva sau ceva care este în extaz, adică într-o stare de bucurie intensă, de încântare sau de fericire. Astfel de experiențe, de trăiri nu sunt date omului pentru a se mândri, ci pentru a-l întări în credință și pentru a-i arăta o fărâmă din slava Împărăției lui Dumnezeu. De aceea, cele auzite acolo sunt „graiuri de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (12, 4). Taina rămâne taină, iar omul care o primește se smerește și mai mult, conștient de distanța infinită dintre el, creatura, și Dumnezeu, Creatorul.

---

• Predică la Acoperământul Maicii Domnului – „Nu te teme”
• Predică la Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea minunată
• Cum recunoști, pe WhatsApp sau pe Facebook, un grup care doar pare ortodox
• Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci – rușinea de a fi al lui Hristos
• Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

---

Ghimpele din trup și puterea harului

Și tocmai pentru ca această experiență copleșitoare să nu-l înalțe în mândrie, Dumnezeu îngăduie o pedagogie a suferinței: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă pălmuiască, ca să nu mă trufesc” (12, 7).

Ce era acest ghimpe? Sfinții Părinți au tâlcuit în multe feluri: o boală trupească chinuitoare, o ispită persistentă, prigoana continuă a vrăjmașilor. Nu știm cu exactitate, dar cunoaștem cu certitudine scopul său: să-l păstreze pe Apostol în smerenie. De trei ori s-a rugat Pavel ca Dumnezeu să-l îndepărteze, dar răspunsul divin este chiar inima Evangheliei și cheia pericopei noastre: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” (12, 9)

Iată, iubiților, taina cea mare!
Puterea lui Hristos nu are nevoie de forța noastră, de inteligența noastră, de talentele noastre. Toate acestea sunt bune, dar nu sunt esențiale. Harul Său divin se revarsă și lucrează cu maximă eficiență exact acolo unde noi ne recunoaștem slabi, neputincioși, limitați. Când nu ne mai bizuim pe puterile proprii, când capitulăm în fața lui Dumnezeu, atunci și numai atunci puterea Lui poate sălășlui și lucra în noi.

De aceea, Sf. Ap. Pavel încheie, schimbând complet perspectiva lumii: Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. (12, 9)

Pericopa evanghelică de astăzi care ne vorbește despre iubirea vrășmașilor poate fi rezumată într-o singură întrebare: Cum poate omul să împlinească porunca cea „Imposibilă” a Evangheliei? Această poruncă pare a spulbera complet logica și capacitatea firii noastre umane căzute: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi” (Luca 6, 27) și „Fiți, dar, milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).

Această poruncă este, pentru puterile noastre, cel mai înalt zid. În fața ei, fiecare dintre noi își dă seama de profunda sa slăbiciune. Ne dăm seama că, prin noi înșine, suntem incapabili să iubim pe cel ce ne face rău. Putem tolera, putem ignora, dar a iubi cu o iubire sinceră, jertfelnică, este extrem de greu, chiar cu neputință. Evanghelia, așadar, nu doar că ne dă o poruncă, ci mai întâi de toate ne revelează (ne descoperă) neputința, slăbiciunea fundamentală a naturii noastre.

Aici, în acest punct al conștientizării neputinței noastre, vine pericopa apostolică nu ca o lecție separată, ci ca răspunsul direct la întrebarea: „Doamne, cum pot eu să împlinesc această poruncă imposibilă?”.

Răspunsul, dat de Dumnezeu lui Pavel, este cheia întregii vieți creștine: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”

Iubirea vrăjmașului nu este o performanță umană, ci o roadă a harului dumnezeiesc care locuiește în om. Nu iubim noi vrăjmașii, ci Hristos, Care Se sălășluiește în noi, îi iubește prin noi. Iar condiția ca Hristos să facă acest lucru este ca noi să ne golim de noi înșine, să ne recunoaștem slăbiciunea, să ne „lăudăm” cu ea, așa cum a făcut Apostolul.

Așadar, porunca iubirii vrăjmașilor este cel mai eficient „ghimpe în trup” pentru ego-ul nostru. Ne smerește constant, ne arată limitele și ne obligă să strigăm după ajutorul lui Dumnezeu. Și exact atunci când strigăm, Dumnezeu ne răspunde: Acum, că ai înțeles că nu poți, lasă-Mă pe Mine. Puterea Mea va iubi prin slăbiciunea ta.  Amin

Tags: Iisus Hristos Împărăția cerurilor Iubire pocăință predica de pe munte rugăciune smerenie