2. „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” – despre mila lui Dumnezeu și plângerea păcatelor
Cine este Sfântul Andrei?
De ce este numit „Criteanul” sau „Cretanul”? Ce reprezintă canonul și care sunt temele sale majore? Acestea sunt întrebări la care am încercat să răspundem în cateheza precedentă. Totodată, am remarcat că specificul liturgic al Postului Mare este caracterizat de o tristețe strălucitoare, iar slujbele din această perioadă sunt de o profunzime și întindere aparte.
Canonul cel Mare – profunzime și intensitate duhovnicească
Canonul cel Mare se înscrie perfect în această paradigmă liturgică, nu doar prin dimensiunea sa, ci mai ales prin intensitatea sa duhovnicească. Există o consonanță evidentă între viața autorului și sinceritatea conținutului său; forța interioară a cuvintelor canonului derivă din autenticitatea și sinceritatea celui care l-a compus. Citindu-l, înțelegem că Biserica se raportează constant la Sfânta Scriptură, pe care o percepe ca pe un instrument al dialogului dintre Dumnezeu și om. Lectura Scripturii are nu doar o dimensiune personală, ci și una liturgică, întrucât Sfânta Liturghie include împărtășirea credincioșilor cu Cuvântul Evangheliei.
Experiența liturgică – esența Ortodoxiei
Esența Ortodoxiei rezidă tocmai în experiența liturgică a întregii vieți spirituale. Părintele Pavel Florenski sublinia în lucrarea sa „Stâlpul și Temelia Adevărului” că „experiența religioasă vie este unicul mod legitim de cunoaștere a dogmelor”. Doar trăind și experimentând direct bogăția spirituală a Bisericii putem înțelege cu adevărat tezaurul acesteia. Florenski remarca, ironic, că în unele locuri înotul se învață pe uscat, fără contact real cu apa. Așa se poate deveni catolic sau protestant doar prin studiu teoretic. Însă, pentru a deveni ortodox, trebuie să te cufunzi în elementul Ortodoxiei și să începi să o trăiești. Această experiență nu este una individuală, ci comunitară, bisericească.
Acest aspect ne conduce la conștientizarea faptului că viața Bisericii implică participarea activă a tuturor membrilor ei, atât preoți, cât și credincioși. În cadrul slujbelor, toți sunt chemați la rugăciune, nu doar clerul, ci și poporul credincios. Astfel, credincioșii nu sunt spectatori pasivi, ci participanți activi, așa cum se reflectă în multe dintre rugăciunile liturgice.
Participarea credincioșilor la viața Bisericii
Revenind la specificul liturgic al Canonului cel Mare, credincioșii iau parte activ la această rânduială prin cântarea repetată a invocației: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”. Vorbind despre acest sentiment sublim al milei, putem spune că ne naștem înzestrați cu milă și compasiune, așa cum o demonstrează reacțiile spontane ale unui copil mic față de suferința mamei sale. Această capacitate de empatie ne permite să înțelegem conceptul de milă dumnezeiască.
Mila lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură
În Noul Testament, termenul care definește milostivirea divină exprimă o emoție profundă, o compasiune ce izvorăște din însăși esența ființei lui Dumnezeu. Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 33), întoarcerea fiului risipitor (Luca 15, 20) și compasiunea Samarineanului milostiv (Luca 10, 23) sunt exemple edificatoare ale acestei milostiviri divine. Iisus Însuși era profund mișcat de suferința oamenilor, fie că îi vedea rătăciți „ca niște oi fără păstor” (Marcu 9, 36), fie că se confruntau cu foamea, boala sau moartea, precum în cazul văduvei din Nain (Luca 7, 13). În fața decăderii omului, Hristos nu a simțit condamnare, ci milă, privindu-l nu ca pe un criminal de pedepsit, ci ca pe un fiu pierdut ce trebuie readus acasă.
Conceptul de milă divină a reprezentat o revoluție în lumea antică. Filosofia stoică considera că Dumnezeu este impasibil, incapabil de emoții, însă creștinismul a adus o perspectivă diferită, accentuând mila divină. Clement Alexandrinul afirma că Dumnezeu este „bogat în milă”, iar Fiul Său, deși din eternitate neatins de suferință, a luat trup omenesc tocmai pentru a împărtăși suferința noastră.
Rugăciunea milei – calea spre iertare
Rugăciunea vameșului – „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” – exprimă această dependență a omului de mila divină. Nu ne putem apropia de Dumnezeu prin pretenții, ci doar invocând mila Sa. Aceasta este cererea pe care Dumnezeu nu o refuză niciodată. De aceea, „Doamne, miluiește-ne!” răsună atât de des în cultul ortodox.
O frumoasă istorioară îl înfățișează pe Napoleon confruntat cu rugămințile unei mame care îi cerea să-și ierte fiul condamnat la moarte. Împăratul i-a reamintit femeii de crimele fiului său și de faptul că dreptatea cere pedeapsa. Mama i-a răspuns: „Nu dreptate, ci milă cer.” Napoleon a replicat: „Fiul tău nu merită milă.” Femeia, însă, a răspuns: „Dacă ar merita-o, atunci nu ar mai fi milă.” Impresionat de aceste cuvinte, împăratul a decis să-l ierte.
Dreptatea și mila divină – o reflecție profundă
Nu îndrăznim să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu cerând ceea ce merităm, ci ne încredem în mila Sa. Minunea este că această milă există și că, în inima universului, pulsează iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul ne sfătuiește să nu Îl numim pe Dumnezeu „drept”, căci faptele Sale ne arată mai degrabă bunătatea și blândețea Sa. „Dumnezeu este bun cu cei răi și nemulțumitori” (Luca 6, 35). Fiul risipitor a fost reprimit de tatăl său nu pe baza dreptății, ci a iubirii. Așa cum spune Apostolul Pavel, „pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5, 8).
În cateheza viitoare vom vorbi despre mărturisirea păcatelor și importanța spovedaniei.
Cateheza 3: „Vino, ticăloase suflete!…de te mărturisește” – despre mărturisirea păcatelor
Înscrie-te pentru a primi ultimele noutăți!
Lasă aici adresa ta de mail și vei fi printre primii care vor afla informații despre activitățile noastre pastoral-misionare, social-filantropice sau administrative!
* Dacă ne trimiți informațiile, ne dai permisiunea să-ți trimitem emailuri. Te poți dezabona oricând.
Te asigurăm că nu vom trimite mai mult de un mail pe săptămână.