3. „Vino, ticăloase suflete!… de te mărturisește” – despre mărturisirea păcatelor
De ce e importantă expresia „miluiește-mă”? Cum ne judecă Dumnezeu și care e filtrul prin care ne va trece? Am văzut în cateheza precedentă că raportarea noastră adecvată, cuminte, la Dumnezeu, indiferent de starea fizică sau psihică în care ne-am afla, este aceea a conștientizării milei, îndurării și compasiunii Lui.
De ce este importantă expresia „miluiește-mă”?
Cum ne judecă Dumnezeu și care este filtrul prin care ne va trece? Aceasta este o temă fundamentală pentru orice creștin preocupat de mântuirea sa. Am văzut deja că atitudinea potrivită față de Dumnezeu, indiferent de starea noastră fizică sau sufletească, este aceea a conștientizării milei, compasiunii și îndurării divine. Creștinismul a adus lumii un concept revoluționar – mila lui Dumnezeu, o idee care a schimbat complet raportarea omului la divinitate. Dumnezeu nu este doar un Judecător, ci și un Păstor care își caută oile pierdute, un Tată care își așteaptă fiul risipitor cu brațele deschise. Această iubire nesfârșită este surprinsă perfect în rugăciunea repetată insistent de credincioși: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”
Canonul Sfântului Andrei Criteanul – un dialog interior
Încă din primele versuri ale Canonului Sfântului Andrei Criteanul, observăm că textul este structurat ca un dialog interior al omului cu propriul său suflet. Această abordare dramatică reflectă o introspecție profundă, o chemare la trezvie și pocăință. Acest tip de dialog are o legătură puternică cu Taina Spovedaniei, un moment de confruntare sinceră cu sine și cu Dumnezeu.
Dialogul este una dintre cele mai profunde caracteristici ale umanității. Capacitatea noastră de a comunica, de a ne adresa într-un mod conștient și liber celuilalt, ne deosebește de celelalte ființe. Dar comunicarea nu este doar exterioară; ea se petrece și în interiorul nostru. Prin spovedanie, omul nu doar că vorbește cu preotul, ci, de fapt, prin preot, i se adresează lui Hristos. Nicio altă ființă nu poate experimenta acest nivel de comunicare spirituală, iar lacrimile Sfântului Andrei devin expresia unei spovedanii publice.
Importanța dialogului autentic în viața spirituală
Un dialog autentic presupune nu doar exprimarea cuvintelor, ci și ascultarea lor, înțelegerea profundă a ceea ce se spune și a ceea ce rămâne nerostit. Marii duhovnici au întotdeauna această capacitate de a asculta și de a citi sufletul celui care se mărturisește. Părintele Dumitru Stăniloae afirma că „in această Taină, penitentul nu face doar o mărturisire generală a credinței sale, ci dezvăluie intimitățile sufletului, arătând unde este el neputincios în fața păcatelor”. Mai mult, omul se încarcă de încredere în preot, așteptând sfat și ajutor duhovnicesc.
Dar există și o altă dimensiune a dialogului: cel interior. Acest act de introspecție este crucial pentru creșterea spirituală. Părinții pustiei recomandau întrebarea de sine constantă ca metodă de eliberare de egoism. Avva Zaharia spunea că omul trebuie „să stea împotriva lui însuși”, adică să se autoanalizeze cu luciditate și să se ferească de autosuficiență.
Pocăința și chemarea la trezire sufletească
Canonul Mare este plin de chemări dramatice adresate sufletului: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vei să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu!”. Mitropolitul Bartolomeu Anania sublinia că această interpelare nu este una exterioară, ci vine din interiorul omului, ceea ce sugerează existența a trei realități în ființa umană: trupul, sufletul și conștiința, acea voce interioară care se adresează sufletului și care ne cheamă la trezire.
Apostolul Pavel vorbește în 1 Tesaloniceni 5, 23 despre păstrarea sufletului și trupului în curăție pentru venirea Domnului. Există în om o tensiune constantă între rațiune și patimi, asemenea vizitiului care trebuie să conducă doi cai: unul nobil, simbol al rațiunii, și unul sălbatic, simbol al dorințelor necontrolate. Fără spovedanie și pocăință, omul este mereu în pericolul de a se prăbuși.
Spovedania – calea restaurării sufletești
Singura cale spre echilibrul sufletesc este spovedania sinceră. Fără această taină, omul rămâne prins într-o luptă interioară fără soluție. De aceea, dacă spațiul protestant a renunțat la spovedanie, a fost nevoit să creeze instituția psihologului, recunoscând astfel nevoia umană fundamentală de a se mărturisi cuiva. Totuși, trebuie să înțelegem că, în problema păcatelor, doar harul revărsat prin preot poate aduce adevărata vindecare.
Trezirea sufletului și redobândirea harului
Să ne rugăm ca Domnul să ne dăruiască discernământ, să nu cădem în amorțeala duhovnicească, să ne ferim de robia patimilor și să ne facem lăcaș al Duhului Sfânt.
În cateheza următoare, vom discuta despre pierderea și recâștigarea harului, ilustrată prin expresia Sfântului Andrei: „dezbrăcarea de Dumnezeu” și „îmbrăcarea cu haina harului”.
CATEHEZA 4. „M-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu”, despre goliciunea sufletului
Înscrie-te pentru a primi ultimele noutăți!
Lasă aici adresa ta de mail și vei fi printre primii care vor afla informații despre activitățile noastre pastoral-misionare, social-filantropice sau administrative!
* Dacă ne trimiți informațiile, ne dai permisiunea să-ți trimitem emailuri. Te poți dezabona oricând.
Te asigurăm că nu vom trimite mai mult de un mail pe săptămână.