Predică la Duminica Tomii: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Cuvânt de învățătură la Duminica Tomii – Duminica a doua după Paști, a Sfântului Apostol Toma (Ioan 20, 19-31)

Hristos a înviat!

În Duminica Tomii, la opt zile după ce piatra mormântului a fost rostogolită, Biserica ne așază înainte nu o icoană a biruinței strălucitoare, ci una mult mai aproape de inima noastră: icoana unui om care se îndoiește. Un ucenic care n-a fost acolo când trebuia să fie. Un apostol care n-a crezut pe cuvânt ceea ce i-au spus frații lui. Un om care a cerut să vadă, să atingă, să fie sigur.

Și, ceea ce este uimitor, Hristos cel înviat nu-l mustră, nu-l pedepsește, nu-l alungă dintre cei doisprezece. Dimpotrivă, trece din nou prin ușile încuiate – de data aceasta nu atât pentru cei zece, cât pentru unul singur. Pentru Toma. Pentru fiecare dintre noi care, în ceasul îndoielii, am fi ispitiți să credem că Dumnezeu s-a depărtat de noi.

Evanghelia care se citește în Duminica Tomii are, dacă vreți, un titlu ascuns: de la necredință, prin îndoială, spre mărturisire. Acesta este drumul lui Toma. Dar, la o privire mai atentă, este drumul oricărui creștin serios.

Ce sărbătorim în Duminica Tomii: un ucenic care lipsește

Să băgăm bine de seamă: nu doar Toma s-a îndoit. Sfântul Evanghelist Matei spune limpede că, atunci când Iisus S-a arătat în Galileea, unii s-au îndoit (Matei 28, 17). Toți apostolii au trecut prin frică, prin rătăcire, prin întuneric. Ucenicii din Emaus spuneau, cu amărăciune, că nădăjduiau că El avea să izbăvească pe Israel (Luca 24, 21) – nădăjduiau, la trecut, ca despre o speranță deja îngropată. Toți, așadar, au cunoscut ceasul în care inima se închide.

De ce a rămas, atunci, numai Toma cu porecla „necredinciosul”? Poate pentru că el a avut curajul s-o spună cu glas tare. Ceilalți tăceau. Toma a rostit.

Și unde era Toma în seara Învierii? Nu știm. Sfântul Ioan nu ne spune. Știm doar atât: lipsea. Iar lipsa aceasta a lui din mijlocul fraților – o singură seară, o singură întâlnire pierdută – a fost de ajuns ca să rămână afară din bucurie opt zile întregi.

Aici este, poate, prima lecție a Duminicii Tomii pentru noi. Toma, cel care altădată îndemna îndrăzneț: să mergem și noi, să murim cu El! (Ioan 11, 16), Toma, cel care întreba deschis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? (Ioan 14, 5) – acest Toma, în clipa cea mai grea, nu mai este el însuși. Frica și tristețea l-au împins undeva, departe, singur. Am putea spune, păstrând proporțiile, că de la tristețea firească a trecut într-un întuneric mai adânc – un fel de deznădejde pe care, astăzi, am numi-o depresie.

Câți dintre noi, iubiți credincioși, nu ne regăsim în această tăcere? Câți nu am cunoscut ceasul în care Biserica ne pare goală, rugăciunea ne pare zadarnică, ceilalți ne par prea veseli pentru durerea noastră? În acele clipe, ne retragem. Lipsim. Nu mai venim. Și, lipsind, pierdem tocmai întâlnirea care ne-ar fi vindecat.

Dar Hristos îl caută pe Toma. Așa cum spune Proorocul Iezechiel: Eu voi paște oile Mele… Oaia pierdută și rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega și pe cea bolnavă o voi întări (Iezechiel 34, 15-16). Nu Toma Îl găsește pe Hristos. Hristos vine la Toma.

Îndoiala din Duminica Tomii – nu un păcat, ci un început

Și acum să spunem un lucru pe care îl uităm adeseori: îndoiala nu este, în sine, un păcat.

Există o îndoială care se încăpățânează împotriva adevărului, care se face zid, care refuză să audă — aceea, da, duce la pieire. Dar există și o îndoială care caută. O îndoială care, neputând cuprinde cu mintea, cere inimii să vadă. O îndoială sinceră. Pe aceea, Biserica însăși o numește fericită.

Ascultați ce cântă Biserica în slujbele Duminicii Tomii: „O, nevinovata îndoială a lui Toma! Inimile credincioșilor la cunoștință le-a adus.” Și încă: „Iscodirea ta, Toma, ne-a deschis nouă vistierie ascunsă.” Așadar Biserica binecuvântează îndoiala aceasta. Pentru că tocmai ea a pus în lumină, pentru noi toți, adevărul celor două firi în Hristos: omul adevărat, care poartă rănile pironilor, și Dumnezeul adevărat, Căruia Toma Îi cade la picioare și Îi zice: Domnul meu și Dumnezeul meu!

Dacă Toma ar fi crezut numaidecât, pe cuvânt, noi am fi crezut mai puțin astăzi. Tocmai pentru că el a cerut să vadă, noi – cei ce n-am văzut – avem mărturia lui pe care să ne sprijinim.

Să nu ne temem, deci, de întrebare. Un creștin care nu și-a pus niciodată întrebări despre credința sa este, poate, un creștin care n-a pornit încă drumul. Sfântul Apostol Pavel spune că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire (Romani 10, 10). Iar între inimă și gură este întotdeauna – la omul viu, la omul treaz – un răstimp de întrebare.

Un exeget al Bisericii îl numea pe Toma „patronul celor care se informează de la sursă”. E o vorbă fină. Toma nu s-a mulțumit cu ce-a auzit de la alții. A vrut să meargă el însuși la Izvor. Și Hristos nu l-a îndepărtat pentru aceasta, ci, dimpotrivă, l-a chemat: Adu degetul tău încoace… și nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27).

Aici se vede mărinimia Mântuitorului. El nu cere ucenicilor Săi o credință mai tare; Se pogoară la neputința lor. Nu îi rușinează, ci le vindecă îndoiala arătându-Și rănile. Iar rănile Sale — ascultați-mă bine — rămân rănile Sale. Hristos înviat nu este un Hristos fără urme. Semnele cuielor, semnul suliței, sunt purtate de El și dincolo de moarte. Prin rănile Lui, zice Proorocul, noi toți ne-am vindecat (Isaia 53, 5). Inclusiv de rana îndoielii.

De ce ne este greu, astăzi, să-L vedem pe Cel Înviat

Îngăduiți-mi, iubiți credincioși, o scurtă oprire, aici, la mijloc de predică.

Trăim într-o lume care nu mai știe să privească. Avem ochi, dar privim totul în fugă. Avem urechi, dar ascultăm pe jumătate. Ne obișnuim să consumăm imagini, cuvinte, oameni — fără să mai fim cu adevărat de față. O gânditoare a veacului trecut spunea că nu Dumnezeu a murit, ci omul căruia Dumnezeu voia să I Se arate — pentru că acel om nu mai are atenția necesară ca să-L vadă.

Poate că aceasta este una dintre marile încercări ale vremii noastre: ne-am pierdut răbdarea privirii. Credem că putem da „update” la orice, oricând — la telefon, la părere, la credință. Intrăm în biserică pentru câteva minute, cum intrăm într-o pagină de internet, și ne mirăm că nu simțim nimic. Dar întâlnirea cu Cel Înviat nu se dă celui care trece grăbit. Se dă celui care așteaptă cu stăruință.

Curajul lui Toma este, între altele, curajul acesta: de a se opri. De a nu se mulțumi cu „mi-au zis ceilalți”. De a merge el însuși, de a cere, de a privi.

Mărturisirea Duminicii Tomii: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Și iată, când Hristos îi arată palmele și coasta, Toma nu mai întinde mâna. Evanghelia nu ne spune că a atins. Ne spune că a căzut cu sufletul și a strigat: Domnul meu și Dumnezeul meu!

Este prima dată, în toată Evanghelia, când un ucenic Îl numește pe Iisus, limpede, fără ocol, Dumnezeu. Cel care părea ultimul s-a făcut, dintr-odată, cel dintâi. Cel ce ceruse dovadă a făcut cea mai înaltă mărturisire a Evangheliei.

Mărturisirea lui Toma este, în fond, o rugăciune. Nu este un tratat, nu este o demonstrație. Este un strigăt: al meu. Domnul meu. Dumnezeul meu. Credința adevărată nu este niciodată doar o informație. Este o legătură. Este un al meu așezat înaintea lui Dumnezeu.

Iar Mântuitorul, cu o infinită gingășie, îi răspunde și îi întoarce privirea spre noi, cei de astăzi: Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut (Ioan 20, 29). Aceasta este ușa prin care intrăm noi în Evanghelia Duminicii Tomii. Noi n-am pus degetul în coasta Lui. Dar avem mărturia lui Toma. Avem Biserica. Avem Sfintele Taine. Avem Scripturile. Avem viețile sfinților. Avem rănile Mucenicilor, care, ca și rănile lui Hristos, strigă că El este viu.

Îndemn pentru săptămâna de după Duminica Tomii

Iubiți credincioși,

Să luăm astăzi din biserică trei lucruri.

Întâi, să nu ne fie rușine de îndoielile noastre. Să nu le ascundem, să nu le îngropăm. Hristos nu Se teme de întrebările noastre. Se teme, poate, de nepăsarea noastră — de acea credință comodă, de formă, un „ritualism fără fondul real al dorinței de a fi cu Hristos”. Mai bună este îndoiala sinceră a lui Toma decât pioșenia călduță a celui care nu mai întreabă nimic pentru că nu mai caută nimic.

Al doilea, să ne aducem aminte că inițiativa, în întâlnirea cu Cel Înviat, este a Lui. El trece prin ușile încuiate ale inimii noastre, așa cum S-a pogorât la neputința omenească în foișorul din Ierusalim. Noi trebuie doar să fim acolo — ca Toma, a opta zi. Să nu lipsim de la întâlnire. Să venim la biserică și atunci când nu simțim nimic. Să stăm la rugăciune și atunci când cerul ne pare de aramă. Pentru că El vine. Nu după cum putem noi. Ci după cum știe El.

Și, al treilea — iată ceea ce aș vrea să luați cu dumneavoastră acasă, în săptămâna ce urmează Duminicii Tomii. Toma a ajuns la „Domnul meu și Dumnezeul meu!” prin întâlnirea față către față cu Hristos. Și noi avem această întâlnire la îndemână, în două lucrări simple, pe care le-am lăsat, poate, să se împuțineze în viața noastră: rugăciunea stăruitoare și citirea Sfintei Scripturi.

Rugăciunea stăruitoare — nu câteva cuvinte în fugă, dimineața, înainte să punem mâna pe telefon. Ci zece minute de tăcere. Un colț al casei, o candelă, o icoană, un „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, spus de zece, de douăzeci, de o sută de ori, până când inima începe să audă. Acolo, în răbdarea aceea, trece Hristos prin ușile încuiate.

Citirea Scripturii — o pagină pe zi. O singură pagină. Deschideți Evanghelia după Ioan, de unde am citit astăzi, și citiți-o, capitol cu capitol, în aceste săptămâni ale Penticostarului. Nu ca să acumulați informații. Ci ca să stați de vorbă cu El. Ca să-L priviți. Ca Toma, care a vrut să vadă.

Ochii lui Toma L-au văzut pe Hristos după opt zile. Ochii inimii noastre pot să-L vadă astăzi — dacă Îi dăm răgazul să Se arate.

Domnul meu și Dumnezeul meu! — să putem și noi, într-o zi, cu toată ființa, să spunem cuvintele acestea. Iar până atunci, să mergem cu răbdare pe drumul pe care a mers Toma: de la tăcere, la întrebare; de la întrebare, la întâlnire; de la întâlnire, la mărturisire.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Amin.

Tags: credință Duminica Tomii Dumnezeu Iisus Hristos Pentrcostar Toma